Construirea unui microbot zburător era o chestiune şi mai simplă, chiar dacă intuiţia îţi spunea altceva. Tehnologia aerodinamică prin care o maşină putea fi făcută să zboare exista din timpuri străvechi, aşa că singura problemă care mai rămăsese de rezolvat era aceea a miniaturizării. Proiectaţi de NASA ca instrumente automate de explorare pentru viitoarele misiuni pe Marte, primii microboţi zburători aveau câţiva centimetri lungime. Între timp, descoperirile din nanotehnologie, micromecanică şi tehnologia materialelor uşoare absorbante de energie transformaseră microboţii zburători în realitate.

Adevărata revoluţie fusese provocată de descoperirea unui nou domeniu — biomimica, cu alte cuvinte copierea Mamei Naturi. Aşa cum se descoperise cu repeziciune, modelele de zbor miniaturale care copiau musca-dragon reprezentau prototipul ideal din punctul de vedere al agilităţii şi al eficienţei. Modelul PH2 pe care îl manevra acum Delta Two avea doar un centimetru lungime — lungimea unui ţânţar - şi dispunea de o pereche dublă de aripioare transparente, din siliciu, fapt care îi conferea o mobilitate şi o eficienţă în aer fără egal.

Mecanismul de alimentare cu energie al microbotului constituise o altă revoluţie. Primele prototipuri de microboţi îşi puteau reîncărca uşor celulele de stocare a energiei doar dacă stăteau o vreme sub lumina directă a soarelui, ceea ce nu le permitea folosirea în acţiuni sub acoperire sau în locuri întunecate. Prototipurile noi se puteau reîncărca mult mai uşor, pur şi simplu oprindu-se câteva secunde lângă un câmp magnetic. Ideea venise în urma constatării că în societatea modernă câmpurile magnetice se găseau pretutindeni şi erau la îndemână în cele mai diverse locuri, prizele de curent, monitoarele de computer, motoarele electrice, boxele audio, telefoanele celulare, fapt care avea darul de a le transforma în surse de energie universal valabile. Odată ce un microbot era introdus cu succes într-o locaţie, acesta putea transmite semnale audio şi video, practic, pe o durată nelimitată. PH2-ul aparţinând Delta Force transmitea deja de peste o săptămână şi nu părea să fi obosit deloc.

Ca o insectă care zbârnâia printr-un hambar,microbotul atârna parcă peste spaţiul din masiva încăpere centrală a construcţiei. Captând imaginea întregului spaţiu de dedesubt, microbotul efectua tăcut cercuri deasupra ocupanţilor încăperii tehnicieni, oameni de ştiinţă, specialişti în numeroase domenii de cercetare, nici unul dintre ei nefiind conştient că era spionat.În vreme ce PH2 dădea rotocoale încăperii, Delta One zări două feţe cunoscute, prinse într-o conversaţie aprinsă. Cei doi puteau oferi informaţii preţioase. Delta One îi făcu semn colegului să coboare şi să activeze sistemul audio.

Manevrând controalele,Delta Two activă senzorii de sunet ai robotului, orientă antena parabolică a dispozitivului şi micşoră înălţimea la care să zboare până ce robotul ajunse la trei metri deasupra capetelor celor doi oameni de ştiinţă. Transmisia nu era foarte clară, dar se putea auzi destul de bine:

— Tot nu-mi vine să cred, spunea unul dintre oamenii de ştiinţă.

Emoţia din vocea omului nu se diminuase absolut deloc de la sosirea lui în tabără, petrecută cu patruzeci şi opt de ore în urmă.

Interlocutorul lui îi împărtăşea, evident, entuziasmul.

— Ţi-a trecut prin minte vreodată… că vei fi martor la aşa ceva?

— Niciodată, răspunse omul de ştiinţă, încântat la culme. E un vis minunat!

Delta One auzise destul.În mod clar,manevrele în interior se petreceau conform aşteptărilor. Delta Two îndepărtă robotul de locul conversaţiei şi îl manevră înapoi spre ascunziş. Postă dispozitivul minuscul lângă cilindrul unui generator electric. Celulele de curent ale lui PH2 începură imediat să se reîncarce pentru următoarea misiune.

Rachel Sexton căzuse pe gânduri, din cauza evenimentelor ciudate din acea dimineaţă, în vreme ce PaveHawk-ul îşi vedea de zbor. Rachel îşi dădu seama că se îndrepta într-o cu totul altă direcţie abia când elicopterul trecu peste Chesapeake Bay. Nedumerirea pe care o simţise când observă acest lucru făcu repede loc indignării.

— Hei! strigă ea către pilot. Ce faci?

Vocea ei abia se auzea pe fondul zgomotului făcut de motoare.

— Credeam că mă duci la Casa Albă!

Pilotul clătină din cap:

— Îmi pare rău, doa'nă! Preşedintele nu e la Casa Albă în dimineaţa asta.

Rachel încerca să-şi amintească daca Pickering specificase Casa Albă sau dacă nu cumva asta fusese doar o presupunere a ei.

— Şi unde e preşedintele?

— Vă întâlniţi cu el în alta parte.

"Nu zău."

— Unde în altă parte?

— Nu mai avem mult.

— Nu asta te-am întrebat.

— Încă vreo douăzeci şi cinci de kilometri.

Rachel se strâmbă la el. "Tipul ăsta ar trebui să se facă politician."

— Eviţi gloanţele la fel de bine cum eviţi şi întrebările?

Dar pilotul nu îi răspunse.

Elicopterul avu nevoie de mai puţin de şapte minute ca să traverseze golful Chesapeake. După ce pământul începu să se zărească din nou, pilotul o luă spre nord şi survolă o peninsulă îngustă, pe care Rachel zări mai multe piste de aterizare şi clădiri care păreau fi ale armatei. Pilotul începu să coboare spre ele. Rachel îşi dădu seama de-abia atunci încotro se îndrepta şi ce era acel loc. Cele şase turnuri înnegrite de lansare a rachetelor reprezentau un indiciu bun,iar dacă asta nu era suficient,acoperişul uneia dintre clădiri fusese pictat cu două cuvinte cu litere imense: "WALLOPS ISLAND".

Insula Wallops era una dintre cele mai vechi baze de lansare pe care le avea NASA.Încă folosită pentru lansarea de sateliţi şi testarea de aparate experimentale de zbor, Wallops însemna şi locul secret pe care NASA îl utiliza.

"Preşedintele este pe insula Wallops?" N-avea nici un sens.

Pilotul alinie traiectoria elicopterului de-a lungul unei serii de trei piste de aterizare care străbăteau insula în lung. Elicopterul păru să se îndrepte spre capătul pistei centrale.

Pilotul începu să încetinească:

— Vă veţi întâlni cu preşedintele în biroul lui.

Rachel se întoarse pe scaun, întrebându-se dacă tipul avea chef de glume.

— Preşedintele Statelor Unite are un birou aici, pe insula Wallops?

Pilotul părea extrem de serios:

— Preşedintele Statelor Unite are un birou oriunde doreşte, doa'nă.

Arătă înspre capătul pistei de aterizare. Rachel văzu silueta imensă sclipind la distanţă şi inima aproape că îi stătu în loc. Recunoscu, chiar dacă se afla la peste trei sute de metri, fuzelajul albastru deschis al aeronavei Boeing 747 modificate.

— Mă întâlnesc cu el la bordul…

— Da, doa'nă. Asta e locuinţa lui când e departe de casă.

Rachel se holbă la uriaşa aeronavă. Indicativul militar pentru acest avion celebru era VC-25-A, cu toate că restul lumii îl cunoştea sub un alt nume: Air Force One.

— Se pare că în dimineaţa asta veţi urca în cel nou, îi zise pilotul arătând înspre numerele de pe coada aeronavei.

Rachel dădu absentă din cap. Puţini americani ştiau că există, de fapt, două aeronave Air Force One în serviciu — o pereche de modele 747-200-Bs identice, modificate special, unul cu numărul 28 000 pe coadă, celălalt cu numărul 29 000. Ambele avioane puteau atinge o viteză de croazieră de 900 de kilometri pe oră şi fuseseră modificate pentru alimentare în zbor, astfel căpătând practic autonomie nelimitată de zbor.

În vreme ce PaveHawk-ul se aşeza pe pistă lângă aeronava prezidenţială, Rachel începu să înţeleagă referirile la Air Force One ca la "avantajul de mobilitate casnică" al comandantului suprem. Avionul constituia cu adevărat o privelişte care te intimida.

Când zbura în alte ţări ca să se întâlnească cu şefi de state, preşedintele cerea adesea, din raţiuni de securitate, ca întâlnirea să aibă loc chiar pe pistă, la bordul aeronavei sale. Chiar dacă motivele erau legate de securitate, un alt motiv avea legătură cu dobândirea unor avantaje preliminarii în negocieri prin simpla intimidare a partenerului de negociere. O vizită la bordul Air Force One te intimida cu mult mai mult decât orice călătorie la Casa Albă.Pe fuzelajul avionului era scris:"UNITED STATES OF AMERICA", cu litere de doi metri. O doamnă ministru îl acuzase odată pe preşedintele Nixon că "îşi legăna bărbăţia în faţa ei" când acesta îi ceruse să urce la bordul Air Force One. Ulterior, echipajul poreclise în glumă aeronava "Sculă mare".