Am îngenuncheat lângă Faxe. Mă privi cu ochii săi limpezi şi în clipa aceea l-am văzut aşa cum îl zărisem în întuneric. O femeie cu platoşă de lumină şi arzând într-un foc, strigând:

Glasul lui blând întrerupse viziunea.

— Ţi-ai primit răspunsul?

— l-am primit, Urzitorule.

Într-adevăr, îl primisem. Da, peste cinci ani, Gethen urma să fie membră a Ecumenului. Fără ghicitori, fără echivocuri. Chiar atunci am fost conştient de nuanţa răspunsului. Nu fusese o profeţie, ci o constatare. Nu-mi puteam ocoli propria siguranţă: răspunsul era corect. Deţinea limpezimea esenţială a unei intuiţii.

Aveam nave NAFAL, transmisie instantanee şi comunicare telepatică, dar încă nu îmblânzisem intuiţiile pentru a fi valorificate. Pentru aşa ceva trebuia să venim pe Gethen.

— Eu am rolul unui filament, mi-a spus Faxe la o zi sau două după Prezicere. Energia creşte, creste mereu în noi, trimisă iarăşi şi iarăşi înapoi, redublând de fiecare dată impulsul, până ce străpunge, şi lumina este în mine, în jurul meu, eu sunt lumina… Cândva, Bătrânul din Cetăţuia Arbin a spus că dacă Urzitorul ar putea fi pus în vid în momentul răspunsului, el ar continua să ardă ani de zile. Asta cred yomeshta despre Meshe: că a văzut limpede trecutul şi viitorul, nu doar în clipa aceea, ci toată viata lui de după întrebarea lui Shorth. Este greu de crezut. Mă îndoiesc că un om ar fi putut s-o îndure. Dar nu contează…

Nusuth, negativul omniprezent şi ambiguu al Handdarei.

Ne plimbam împreună, şi Faxe mă privi. Faţa lui, una dintre cele mai frumoase feţe omeneşti pe care le văzusem vreodată, părea dură şi delicată, ca piatra cioplită.

— În întuneric, a spus el, am fost zece, nu nouă. Lângă noi a apărut un străin.

— Da, eu am fost. Nu ne-am putut apăra împotriva ta. Eşti un ascultător, Faxe, un empat înnăscut şi probabil un puternic telepat natural. Din acest motiv eşti Urzitorul, cel care poate prelua tensiunile şi răspunsurile grupului, canalizându-le într-o structură care se autodezvoltă, până ce încordarea o sfarmă şi-ţi poţi lua răspunsul.

Mă asculta, interesat şi serios.

— E ciudat să aflu tainele ordinului meu din exterior, prin ochii tăi. Le-am privit numai dinăuntru, ca discipol.

— Dacă îmi permiţi… dacă vrei, Faxe, aş dori să comunic cu tine prin graiul minţii.

Acum, aveam certitudinea că era un telepat natural, acceptul lui şi puţină practică puteau duce la coborârea barierei sale instinctive.

— Când vei face asta, voi auzi ce gândesc alţii?

— Nu, nu. În nici un caz mai mult decât o faci deja, ca empat. Graiul minţii este o comunicare emisă şi receptată în mod voluntar.

— Atunci de ce nu vorbiţi cu glas tare?

— Vorbind, poţi ascunde adevărul.

— Şi cu graiul minţii nu se poate?

— Nu în mod intenţionat.

Faxe reflectă o vreme.

— Pare o disciplină care trebuie să trezească interesul regilor, al politicienilor, al oamenilor de afaceri…

— Oamenii de afaceri au luptat împotriva utilizării telepatiei, atunci când s-a descoperit că este un talent ce poate fi deprins. Au interzis-o decenii întregi.

— Şi regii? zâmbi Faxe.

— Noi nu mai avem regi.

— Da. Înţeleg… Îţi mulţumesc, Genry. Totuşi meseria mea nu este învăţarea, ci ne-învăţarea. Şi aş prefera să nu deprind încă o artă ce poate transforma complet lumea.

— Conform prezicerii tale, planeta aceasta se va schimba în cel mult cinci ani.

— Iar eu mă voi schimba o dată cu ea, Genry. Deşi nu doresc asta.

Ploua. Burniţa statornică a verii getheniene. Mergeam pe sub arborii hernmen, pe, coastele de deasupra Cetăţuii, unde nu existau poteci. Lumina pătrundea cenuşie printre ramuri negre şi stropi limpezi picurau din cetina stacojie. Aerul era rece, totuşi plăcut şi plin de sunetele ploii.

— Faxe, spune-mi ceva. Voi, handdarata, aveţi un dar după care râvnesc oameni de pe toate planetele. Puteţi prezice viitorul. Cu toate acestea, trăiţi ca şi noi… se pare că n-ar conta…

— Ce să conteze, Genry?

— Uite ce… De pildă, rivalitatea aceasta dintre Karhide şi Orgoreyn, disputa legată de Valea Sinoth… Înţeleg că, în ultimele săptămâni, prestigiul Karhidei a fost ştirbit. De ce regele Argaven nu-şi consultă Prezicătorii, întrebându-i cum să procedeze sau pe care membru al Kyorremyei să-l numească prim-ministru… sau aşa ceva?

— Întrebările sunt greu de pus.

— Nu înţeleg de ce. Ar putea întreba pur şi simplu: „Cine mă va sluji mai bine ca prim-ministru?"

— Este adevărat. Însă el nu ştie ce înseamnă a-l sluji mai bine. Poate însemna că alesul va ceda valea Orgoreynului sau va pleca în exil, sau îl va asasina pe rege. Ar putea însemna multe lucruri la care nu s-ar aştepta sau pe care nu le-ar accepta.

— Va trebui să-şi formuleze întrebarea foarte precis.

— Da. Apoi, vezi tu, vor fi multe întrebări. Până şi regele trebuie să plătească preţul.

— I-aţi cere mult?

— Foarte mult, răspunse senin Faxe. După cum ştii, preţul e proporţional cu ceea ce îşi permite solicitantul. De fapt, regii au venit la Prezicători, dar nu foarte des…

— Şi dacă unul dintre Prezicători este el însuşi un om puternic?

— Locuitorii Cetăţuii n-au ranguri sau poziţii sociale. Eu pot fi trimis în Erhenrang, la Kyorremy. Ei bine, dacă mă duc, îmi recapăt poziţia şi umbra, dar nu voi mai prezice. Dacă aş avea o întrebare pe când aş fi în Kyorremy, aş merge în Cetăţuia Orgny de-acolo, aş plăti preţul cuvenit şi aş obţine răspunsul. Dar noi, handdarata, nu vrem răspunsuri. Sunt greu de ocolit, totuşi încercăm s-o facem.

— Nu cred că pricep.

— Noi venim aici, în Cetăţui, mai ales pentru a afla ce întrebări să nu punem.

— Dar rolul vostru este de a răspunde!

— Genry, n-ai înţeles încă de ce am perfecţionat şi de ce practicăm Prezicerea?

— Nu…

— Pentru a demonstra că este perfect inutil să cunoşti răspunsul la o întrebare greşită.

Am reflectat la cuvintele lui în timp ce ne plimbam împreună prin ploaie, sub ramurile întunecate ale pădurii Otherhord. Sub gluga albă, faţa lui Faxe era obosită şi liniştită, lipsită de lumină. Totuşi continua să mă impresioneze. Când se uita la mine cu ochii săi limpezi, blânzi şi candizi, sosea dintr-o tradiţie veche de treisprezece mii de ani, dintr-un mod de a gândi şi a trăi atât de străvechi, atât de bine stabilit, integral şi coerent, încât oferea unei fiinţe umane siguranţa infailibilă şi perfecţiunea unui animal sălbatic. Părea o creatură stranie, care mă privea din eternul ei prezent.

— Necunoscutul, rosti vocea lui blândă, neprevăzutul, nedoveditul — pe ele se bazează viaţa. Ignoranţa este fundamentul gândirii. Absenţa dovezii e fundamentul acţiunii. Dacă s-ar dovedi că nu există Dumnezeu, n-ar exista religie. Nici Handdara, nici Yomesh, nici Zeii Vetrei, nimic. Deşi, chiar dacă s-ar dovedi că Dumnezeu există, religia tot n-ar fi… Spune-mi, Genry, ce se cunoaşte? Ce este sigur, previzibil, inevitabil… unicul lucru cert pe care-l ştii din viitorul tău şi al meu?

— Că vom muri.

— Exact. Nu există decât o singură întrebare la care se poate răspunde, iar noi cunoaştem deja răspunsul… Unicul lucru care face viaţa posibilă este nesiguranţa permanentă şi intolerabilă, în nici un caz cunoaşterea viitorului.