După cum am mai spus, nu primeam suficientă hrană pentru munca pe care o făceam, iar hainele noastre, dar mai ales încălţările erau complet inadecvate iernii. Nici paznicii, cei mai mulţi dintre ei fiind deţinuţi care beneficiau de reduceri ale pedepsei, n-o duceau mai bine. Ferma nu era un lagăr de exterminare. Regimul strict punitiv de aici putea fi suportabil, dacă n-ar fi existat drogurile şi interogatoriile.

Unii deţinuţi participau la interogatorii în grupuri de câte doisprezece. Pur şi simplu recitau un fel de spovedanie, căpătau injecţia anti-kemmer şi se întorceau la muncă. Alţii, deţinuţii politici, erau anchetaţi la fiecare cinci zile, după ce în prealabil fuseseră drogaţi…

Nu ştiu ce anume substanţe foloseau şi nici scopul interogatoriilor. Habar n-am ce întrebări îmi puneau. Mă trezeam în dormitor, după câteva ore, întins pe prici alături de alţi şase-şapte indivizi, unii deşteptându-se ca mine, alţii încă inerţi, afectaţi de droguri. Când ne reveneam cu toţii, paznicii ne duceau la fabrică. Totuşi, după a treia sau a patra anchetă, n-am mai putut să mă ridic. M-au lăsat în pace şi în ziua următoare mi-am putut însoţi echipa, deşi mă simţeam slăbit. După încă un interogatoriu, am zăcut doua zile. Probabil că hormonii anti-kemmer şi serul Adevărului aveau un efect toxic asupra sistemului meu nervos non-gethenian, efect ce era cumulativ.

Îmi amintesc cum mă gândeam să pledez în faţa Inspectorului la următorul interogatoriu. Aveam să încep, promiţându-i un răspuns cinstit la orice întrebare fără să fie nevoie de droguri, iar mai târziu, urma să-i spun: „Domnule, nu vedeţi cât de inutil este să cunoşti răspunsul la o întrebare greşită?" Atunci Inspectorul avea să se preschimbe în Faxe, cu lanţul de aur al Prezicătorului în jurul gâtului, iar eu aveam să port cu el conversaţii îndelungate şi plăcute, în vreme ce controlam dozarea acidului dintr-un picurător în bazinul cu talaş. Dar când am intrat în odăiţa în care ne interogau, asistentul Inspectorului mi-a dezgolit gâtul şi m-a injectat înainte de-a izbuti să rostesc ceva, şi tot ce-mi amintesc din şedinţa aceea, deşi poate că amintirea este mai veche, e Inspectorul: un tânăr orgota cu chip obosit, cu unghiile murdare, rostind plictisit: „Trebuie să-mi răspunzi la întrebări în orgota, şi nu în altă limbă. Să vorbeşti în orgota."

Nu exista o infirmerie. Principiul Fermei era: „Munceşte sau mori". Dar în practică, gardienii manifestau înţelegere, asigurând răgazuri între muncă şi moarte. După cum am mai spus, nu erau cruzi, nici blânzi, ci şleampăţi şi nepăsători, câtă vreme ei înşişi nu aveau necazuri. Când deveni limpede că eu şi un alt deţinut nu mai puteam sta în picioare, ne lăsară să rămânem în dormitor, în sacii de dormit, ca şi cum nu ne-ar fi văzut. După ultima anchetă, eu mă simţeam extrem de rău. Celălalt era un ins de vârstă mijlocie, care se stingea din viaţă din cauza unei disfuncţii renale. Deoarece nu putea muri mai repede, i se permitea să se chinuiască pe prici.

Mi-l amintesc mult mai clar decât pe oricare altul din Ferma Pulefen. Din punct de vedere fizic, aparţinea raselor care trăiau pe Marele Continent, fiind masiv şi cu membre scurte, acoperit cu un strat gros de grăsime subcutanată, care în ciuda bolii îi conferea un aspect prosper. Tălpile şi palmele îi erau mici, şoldurile destul de late, iar pieptul bine dezvoltat, cu sânii mai proeminenţi decât ai unui mascul din rasa mea. Avea pielea roşcat-cafenie, închisă la culoare, părul negru, fin, cu aspect de blană şi faţa lătăreaţă, cu trăsături puternice şi pomeţi proeminenţi. Genotipul este asemănător cu al unor grupuri terriene izolate care trăiesc la altitudini foarte mari sau în regiunile arctice. Se numea Asra; fusese dulgher.

Am stat de vorbă.

Cred că Asra era dispus să moară, dar se temea de moarte. Încerca orice ca să uite frica.

Aveam puţine lucruri în comun, în afara vecinătăţii morţii, despre care nu doream să discutăm. De aceea, în cea mai mare parte a timpului, ne-a fost greu să ne înţelegem. Pentru el nu conta. Mie, însă, mai tânăr şi mai sceptic, mi-ar fi plăcut să înţeleg, să pătrund, să primesc explicaţii. Dar n-am căpătat nici una. Am stat doar de vorbă.

Noaptea, dormitorul era puternic luminat, ticsit şi gălăgios, în timpul zilei, luminile nu se aprindeau şi încăperea devenea întunecoasă, pustie şi tăcută. Zăceam unul lângă celălalt pe prici şi discutam în şoaptă. Lui Asra îi plăcea sa povestească pe îndelete despre tinereţea sa, petrecută la o fermă Comensuală din Valea Kunderer, şesul întins şi superb pe care-l străbătusem, mergând de la graniţă spre Mishnory. Avea un accent pronunţat şi folosea multe nume de oameni, locuri, datini şi unelte al căror înţeles nu-l cunoşteam, aşa încât rareori pricepeam altceva decât tonul amintirilor lui. Când se simţea mai bine, de obicei pe la amiază, îi ceream să-mi spună o legendă sau un mit. Majoritatea gethenienilor cunosc o mulţime. Literatura lor, deşi există sub formă scrisă, constituie o tradiţie orală, şi din acest punct de vedere cu toţii sunt competenţi. Asra cunoştea creaţiile orgota, Pildele lui Meshe, istoria lui Parsid, fragmente din marile epopei şi saga epică a Neguţătorilor Marini. Toate acestea, precum şi diferite crâmpeie de folclor local pe care şi le amintea din copilărie, mi le povestea în dialectul lui uşor graseiat, apoi, când obosea, îmi cerea să-i spun şi eu ceva.

— Ce se mai aude prin Karhide? mă întreba, frecându-şi picioarele, care-l străfulgerau cu dureri chinuitoare, şi întorcându-şi către mine chipul luminat de un surâs sfios, răbdător şi ironic.

Odată i-am spus:

— Ştiu o poveste despre oameni care trăiesc pe altă lume.

— Şi cum e lumea aia?

— Destul de asemănătoare cu asta, dar nu se învârteşte în jurul soarelui, ci în jurul stelei căreia voi îi ziceţi Selemy. Este o stea galbenă ca soarele, şi pe lumea aceea, sub soarele Selemy, trăiesc alţi oameni.

— Asta-i ca în învăţăturile Sanovy, cu povestea despre alte lumi. Când eram mic, în Vatra mea venea un bătrân preot Sanovy, nebun, şi le povestea copiilor totul despre locul în care se duc mincinoşii când mor, şi sinucigaşii, şi hoţii… acolo o să mergem şi noi doi, nu? Într-unul din locurile alea.

— Nu, ceea ce-ţi spun acum nu-i o lume a spiritelor, ci una adevărată. Oamenii care trăiesc acolo sunt oameni reali, vii, ca aici. Dar, cu foarte mult timp în urmă, ei au învăţat să zboare.

Asra a rânjit neîncrezător.

— Dar nu fluturând din braţe! Ei zboară într-un fel de maşini.

Era greu de explicat în orgota, care n-are un cuvânt exact pentru „a zbura". Cel mai apropiat termen înseamnă, mai degrabă, „a aluneca".

— Învăţaseră să construiască maşini care se mişcau prin aer aşa cum o sanie trece peste zăpadă. Iar după o vreme au învăţat cum să le facă să meargă mai departe şi mai iute, până ce zburau ca piatra plecată din praştie, dincolo de pământ şi de nori, în afara văzduhului, până la altă lume, care se rotea în jurul altui soare. Şi când au ajuns pe lumea aceea, au găsit tot oameni…

— Lunecând prin văzduh?

— Poate că da, poate că nu… Când au ajuns la lumea mea, noi ştiam deja cum să ne ridicăm în aer. Însă ei ne-au învăţat să trecem de la o lume la alta, deşi încă nu aveam maşinării pentru aşa ceva.

Asra era derutat de prezenţa naratorului în poveste. Eu aveam febră, mă iritau abcesele provocate de droguri pe braţe şi pe piept, şi nu mai ţineam minte cum intenţionasem să plăsmuiesc istoria.

— Zi mai departe, mi-a spus el, încercând să priceapă. Ce mai fac în afară de a umbla prin văzduh?

— Ah, păi cam ce fac şi cei de aici. Numai că ei sunt tot timpul în kemmer.

El chicoti. Desigur, traiul în comun nu permitea existenţa unei taine şi, inevitabil, porecla care mi-o dăduseră atât deţinuţii cât şi paznicii fusese „Perversul". Totuşi, acolo unde nu există nici dorinţă, nici ruşine, nimeni, oricât de anormal ar fi, nu-i scos în evidenţă. Şi cred că Asra n-a făcut nici o legătură între infirmitatea mea şi ipoteza unui kemmer permanent. O vedea doar ca pe o variaţie a unei teme străvechi, aşa încât a chicotit uşor şi a spus: