Mântuirea noastră nu este numai reîntregirea omului celui vechi, ci este şi "călătoria" până la şederea de-a dreapta Tatălui. Şi noi ne împărtăşim acuma cu un Hristos Care nu numai că a adus până la înviere pe cel ce murise, dar l-a dus până la şederea de-a dreapta Tatălui. După căderea lui Adam nimeni nu putea să se ducă în cer, fiindcă firea noastră se stricase înainte să fi săvârşit cineva acea călătorie. Cu Hristos ni s-a dăruit iarăşi viaţa, prin înviere, dar şi mai mult: ni s-a dăruit tot restul călătoriei, pe care nu o făcuse nimeni, până la şederea de-a dreapta Tatălui

în legătură cu tot ce am vorbit, îmi vine şi întrebarea: Ce este omul:¹ De câţiva ani mi se desluşeşte o_ anume definiţie a omului. Ce este omul⁹ Omul este ce rămâne după Judecata lui Hrisios Judecata de Apoi. Ce rămâne după Judecata de Apoi⁹

Noi vedem în mulţi dintre cei apropiaţi ai noştri oameni care ne sâcâie, ne plictisesc, ca să iau partea cu care "avem de furcă", cu care nu ne împăcăm, care ne "enervează" sau de care ne e frică, pe drept sau pe nedrept, şam d Dar acesta este omul?

Când ajung la Judecata lui Hristos (şi sunt menit de către Dumnezeu pentru vecinicie), dacă nu cad în osândă vecinică, am trecut prin Judecata lui Hristos ca printr-un filtru: îndărătul meu au rămas păcatele mele şi moartea, şi eu m-am mântuit. Pe tine te-am supărat, fratele meu, te-am înfricoşat în tot felul, şi poate tu te-ai supărat pe mine, dar trebuia să vezi în mine ceea ce rămâne după Judecata lui Hristos, după "filtru". Şi deocamdată asta cred că este definiţia cea mai ziditoare pentru om: Omul este ce rămâne după Judecata lui Hristos.

Şi de aceea, între altele, putea Hristos să ne poruncească: "lubiţi-vă şi vrăjmaşii!" Că până la urmă nu ştim care ne sunt vrăjmaşii, lată, unul din cei doisprezece iubiţi ai Lui Apostoli, după Judecata lui Hristos se adevereşte a fi vânzător şi vrăjmaş, dar altul, care vă nimiceşte şi ucide, devine "Apostolul neamurilor". Şi judecata asta, numai în istorie, darămite Judecata de Apoi, după care este învecinicirea!

Şi poate cu această definiţie să şi închei cuvântul despre om

154

Întrebare: Vă rugăm să ne vorbiţi puţin despre împărtăşanie, despre deasa împărtăşanie. Poate cunoaşteţi problema de la noi din ţară, referitor la cei doi mari Luceferi ai Ortodoxiei, Părintele Ioan de la Recea şi Părintele Cleopa, care au păreri diferite. Ce legătură este între părerile lor?

Părintele Rafail: întâi aş vrea să îndemn pe toţi fraţii să nu împărţim Biserica, să nu se "polarizeze" Biserica. Nu trebuie să gândim ca doi poli. Eu aş zice că cel mai drept ar fi să gândim ca şcoli diferite, pentru nevoi diferite.

Eu nu ştiu de ce este aşa, şi las în mâinile Domnului, Care Singur ştie să mântuiască pe om; dar s-ar putea ca în jurul Părintelui Cleopa să se mântuiască un anumit fel de om, iar în jurul Părintelui Ioan, un alt fel de om — într-adevăr, nevoi diferite!

Această viziune a întregimii Bisericii nu este numai un arbitrarism pentru a evita scandale, ci este o trăire mai-adevărată, dacă o trăim în duh şi în adevărul lui Hristos. Deci aş vrea să îndemn pe toţi fraţii şi surorile către această trăire, să ştiţi întâi măcar teoretic; dar rugaţi-vă ca Dumnezeu să dezvăluie, şi nouă, şi Bisericii întregi, această viziune — că mi-e teamă uneori de acest risc de polarizare. Şi acesta este primul lucru.

Al doilea lucru pe care l-am văzut citind scrierile Părintelui Cleopa (am citit puţin şi am auzit puţin din lucrurile nenumărate cu care ne îmbogăţeşte Sfântul Părinte), dar văd că nu este aşa de definită poziţia lui ca fiind împotriva desei împărtăşanii. Din ce am citit eu, aş spune că lasă cel puţin uşă deschisă, dar are şi o anume poziţie, şi probabil că poziţia aceasta este în legătură cu

tipul de suflete pe care Dumnezeu vrea să le trimită la Părintele Cleopa Iar, între noi, eu zic aşa Domnul să lumineze pe fiecare — dacă sufletul meu are nevoie de şcoala Părintelui Cleopa, apoi la şcoala Părintelui Cleopa să mă mântuiască Dumnezeu (nu zic neapărat că trebuie să ne ducem la acest Părinte; dar oricare Părinte o să dea blagoslovenie, mai rar pentru unul, şi mai des pentru altul) Iar dacă sufletul meu are nevoie de şcoala Părintelui Ioan de la Recea, apoi să am parte de şcolirea în felul Părintelui Ioan. Deci trebuie să avem îngăduinţă, să lăsăm "uşi deschise" şi să dăm posibilitatea lui Dumnezeu să ne mântuiască pe fiecare cum ştie, fiindcă omul nu este un obiect al producţiei în masă ca în fabricile modeme.

Fiecare om este o altă mântuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodată în istorie şi în toată creaţia, şi niciodată nu va mai fi. Şi asta are de-a face cu măreţia fiecărui om. Şi deci fiecare este o cu totul altă cale decât oricare alt om, dintru nefiinţă întru fiinţă. Se aseamănă căile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodată identice: precum razele unui cerc, cum descrie Awa Dorothei al Gâzei

In creaţia lui Dumnezeu nu există repetiţie; se pare că nici fulgii de zăpadă, câte miliarde de miliarde ar fi, nu sunt doi la fel: cu cât mai mult fiecare om are felul lui! Acuma, ce se întâmplă? (Eu totdeauna am avut tendinţa să gândesc între două extreme, să duc gândirea până la capăt, ba chiar adesea până la absurd.) în Biserica Ortodoxă este oprită împărtăşirea mai des de o dată pe zi. în Catolicism pot să facă până la şapte liturghii pe zi, şi acel preot să se împărtăşească de şapte ori. în Biserica noastră, nu

Aş face un pas mai înapoi, în începuturile facerilor lui Dumnezeu Pentru Dumnezeu nu există repetiţie, dar în nici un fel şi nicăieri. Dumnezeu face o dată pentru vecinicie. şi cuvântul lui Dumnezeu nu se repetă. Dacă

156

Hristos şi-a dat Trupul şi Sângele ca să împărtăşească pe om, omul se împărtăşeşte o singură dată în toată vecinicia şi e destul. Părintele Sofronie mergea mult mai departe; spunea că şi orice rugăciune, dacă o spunem o dată, şi nici măcar rugăciunea întreagă, doar cuvintele "Tatăl nostru", în deplină conştiinţă duhovnicească, suntem mântuiţi pentru vecinicie.

Adică, în gândirea lui Dumnezeu, în facerea lui Dumnezeu, mântuirea s-a făcut. Dar ce se întâmplă: Noi care trăim în timpul acesta al spira/ei, al repetiţiei, al renaşterii, ş.a.m.d. - cicluri, ciclicitatea aceasta a vremii şi a materiei — ne trebuie ceva din timpul acesta pentru ca să ajungem la desăvârşirea oricărui lucru pe care vrem să-l desăvârşim. Nimica nu se întâmplă ca pentru Dumnezeu "Să fie!" — şi iată a fost Pentru om nu este aşa, el trebuie să muncească pentru aceasta cu sudoarea frunţii. Aşa şi la mântuire. Ce se întâmplă⁹ Ne împărtăşim; dar am cunoscut oare harul, în întregimea lui, fiindcă ne-am împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos⁹ Sau am cunoscut doar o pregustare (sau nimic — Doamne fereşte! — cum de multe ori ne împărtăşim, cum spunem în Rugăciune, "nedesluşind Trupul şi Sângele Tău"). Şi atunci ce facem⁷ Păi revenim, şi revenim, până când repetiţia — nu pentru Dumnezeu, ci pentru mine — ajunge la un obicei, la o acumulare, la tot ce aduce repetiţia.

Şi revin la Biserica Ortodoxă: nu mai des decât o dată pe zi, şi o dată numai într-un anume loc. De exemplu, nu se poate sluji Liturghia pe acelaşi altar de două ori în aceeaşi zi. Ce este acest înţeles al zilei? Pentru Dumnezeu este o dată, o dată pentru vecinicie.

Vecinicia ce este⁹ Nu este un "timp" care se desfăşoară la un infinit matematic. "Vecinicia", spunea tot Părintele Sofronie cu un zâmbet şiret, "este foarte scurtă, este numai o clipă;" doar o clipă care nu sfârşeşte, nu are desfăşurare, este vecinicul prezent.