— Ştii, nu sunt de acord, îi spuse el lui Vokep, un chimist agricol cu faţa prelungă, în drum spre Abbenay. Cred că bărbaţii trebuie să înveţe cel mai mult să fie anarhişti. Femeile nu trebuie să înveţe.

— Din cauza copiilor, răspunse Vokep dând din cap. Naşterea copiilor. Le transformă în proprietariene. Nu vor renunţa. Atinge şi fugi, frate, asta e regula. Nu te lăsa niciodată posedat! încheie el suspinând.

Shevek zâmbi şi îşi bău sucul de fructe.

— Nu mă voi lăsa! promise el.

Era o bucurie să revină la Institutul Regional, să vadă dealurile nu prea înalte peticite cu arbuşti de holum cu frunzele de culoarea bronzului, grădinile-bucătării, domiciliile, căminele, atelierele, clasele, laboratoarele unde locuise de la vârsta de treisprezece ani. Întotdeauna va fi unul dintre aceia pentru care întoarcerea este la fel de importantă ca şi plecarea. A pleca nu era suficient pentru el, doar pe jumătate suficient; trebuie să se reîntoarcă. Într-o asemenea tendinţă era pesemne ascunsă natura imensei explorări pe care avea s-o întreprindă până la extremele comprehensibilului. Mai mult ca sigur că nu s-ar fi angajat în acea acţiune de ani de zile, dacă n-ar fi nutrit siguranţa profundă că întoarcerea este posibilă, chiar dacă el însuşi nu se va mai întoarce; că într-adevăr, chiar natura călătoriei, ca o circumnavigaţie în jurul globului, presupune întoarcerea. Nu poţi merge de două ori la acelaşi râu, tot aşa cum nu te mai poţi reîntoarce acasă. Ştia aceasta; era însăşi baza concepţiei sale despre lume. Totuşi, din această acceptare a efemerului şi-a dezvoltat el ampla sa teorie, în care ceea ce este cel mai schimbător este şi cel mai plin de eternitate, iar relaţia ta cu râul, precum şi relaţia râului cu tine şi cu sine se dovedeşte deodată a fi mult mai complexă şi mai liniştitoare decât o simplă lipsă de identitate. Poţi merge din nou acasă, afirmă Teoria Temporală Generală, atâta vreme cât înţelegi că "acasă" este locul unde n-ai mai fost niciodată.

Se bucura, deci, să revină cât mai aproape de casa pe care o avusese ori şi-o dorise. Atâta doar că îşi găsi amicii de acolo cam nematurizaţi. În anul trecut, evoluase destul de mult. Unele dintre fete ţinuseră pasul cu el, ori chiar îl depăşiseră; se transformaseră în femei. Cu toate acestea, se ţinea departe de orice în afară de relaţii întâmplătoare cu fetele, deoarece pentru moment nu mai dorea nici un fel de altă aventură sexuală; avea altele de făcut. Era evident că fetele cele mai inteligente, ca Rovab, erau la fel de nepăsătoare şi prudente; în laboratoare şi echipe de lucru, ori în camerele comune ale căminelor se comportau ca bune colege şi nimic altceva. Fetele doreau să-şi termine pregătirea şi să înceapă propria activitate de cercetare, sau să-şi găsească postul dorit înainte de a da naştere unui copil. Doar că nu mai erau mulţumite cu experimentările sexuale adolescentine. Doreau o relaţie matură, nu una sterilă; dar nu încă, nu sosise încă momentul.

Fetele erau tovarăşe bune, prietenoase şi independente. Băieţii de vârsta lui Shevek păreau ancoraţi în extremitatea unei copilării care se subţia şi se diminua încetul cu încetul. Erau superintelectuale. Nu păreau dispuse a se dedica nici muncii nici sexului. Dacă-l ascultai pe Tirin vorbind, ai fi crezut că el este acela care a inventat împerecherea, dar toate legăturile lui erau cu fete de cincisprezece ori şaisprezece ani, ocolindu-le ruşinat pe cele de vârsta lui. Bedap, niciodată foarte energic pe plan sexual, accepta adulaţia unui băiat mai mic decât el, care avea o slăbiciune idealist-homosexuală pentru el, iar asta îi era de ajuns. Nu părea a lua nimic în serios, devenise ironic şi secretos. Shevek se simţea îndepărtat de la prietenia acestuia. Nici o prietenie nu dura prea mult, până şi Tirin era mult prea preocupat de propria-i persoană şi capricios — mai ales în ultima vreme — pentru a reînnoda vechea legătură, dacă Shevek ar fi dorit-o. Adevărul este că nu dorea. Se bucura de izolare din tot sufletul. Niciodată nu i-a trecut prin minte că rezerva pe care o constata la Bedap şi Tirin ar fi putut constitui un răspuns; că personalitatea sa blândă, dar deja formidabil de ermetică şi-ar putea alcătui propria sa ambianţă căreia numai o mare forţă, ori un mare devotament îi puteau rezista. În realitate, tot ceea ce observa era că, în sfârşit, dispunea de timp suficient.

Acolo, în sud-est, după ce se obişnuise cu munca fizică neîntreruptă şi încetase a-şi mai irosi creierul cu mesaje codificate şi sperma în vise erotice, îi veniseră unele idei. Acum era liber să prelucreze aceste idei pentru a vedea dacă au vreo valoare sau nu.

Pe fiziciană principală de la Institut o chema Mitis. În momentul acela nu ea era aceea care coordona programa de fizică, deoarece toate funcţiile administrative se roteau anual între cei douăzeci de repartizaţi permanent, dar lucra acolo de treizeci de ani şi dintre toţi avea mintea cea mai deschisă. Întotdeauna, în jurul ei, exista un fel de spaţiu psihologic liber, la fel ca, lipsa mulţimilor în jurul unui vârf de munte. Lipsa oricăror constrângeri şi manifestări ale autorităţii scotea în evidenţă esenţa. Aceştia erau oamenii autorităţii inerente; de fapt, unii împăraţi chiar că poartă haine noi.

— Am expediat lucrarea ta despre Frecvenţa Relativă lui Sabul, la Abbenay, îi spuse ea lui Shevek în stilul ei abrupt, camaraderesc. Vrei să vezi răspunsul?

Împinse către el peste masă un petec de hârtie mototolit, evident un colţ rupt dintr-o coală mai mare. Pe acesta, mâzgălită cu caractere mici, se afla o singură ecuaţie:

Shevek îşi puse palmele pe masă şi se sprijini pe ele cu toată greutatea, privind cu insistenţă petecul de hârtie. Ochii îi erau curaţi, iar lumina de la fereastră îi umplea, făcându-i limpezi ca apa. El avea nouăsprezece ani, Mitis cincizeci şi cinci. Femeia îl urmărea cu un sentiment de compasiune şi admiraţie.

— Iată ce lipseşte, spuse el.

Mâna sa găsi un creion pe masă şi începu să scrie pe fragmentul de hârtie. Pe măsură ce scria, chipul său decolorat, argintat de părul frumos, tuns scurt, se îmbujoră, iar urechile i se înroşiră.

Mitis se furişă de cealaltă parte a mesei pentru a se aşeza. Avea probleme circulatorii la picioare şi simţea nevoia să şadă. Cu toate acestea, mişcarea ei îl deranjă pe Shevek. Îi adresă o privire rece, îngrijorată.

— Pot să termin asta într-o zi-două, spuse el.

— Sabul vrea să vadă rezultatele după ce o rezolvi.

Urmă o pauză. Culoarea lui Shevek reveni la normal, iar el deveni din nou conştient de prezenţa lui Mitis, la care ţinea foarte mult.

— De ce ai trimis lucrarea lui Sabul, cu toate golurile pe care le conţinea? întrebă el, zâmbind, plăcerea de a completa mental golurile dându-i un aer radios.

— M-am gândit că şi-ar putea da seama unde ăi greşit. Eu nu am reuşit. Apoi, am vrut să vadă cu ce te ocupi… Ştii, va dori ca tu să mergi acolo, la Abbenay.

Tânărul nu-i răspunse.

— Vrei să mergi?

— Încă nu.

— Aşa m-am gândit şi eu. Dar trebuie neapărat să mergi. Pentru cărţile şi pentru oamenii pe care îi vei găsi acolo. Doar n-o să iroseşti o minte ca a ta în deşert! continuă Mitis cu o pasiune neaşteptată. Este de datoria ta să cauţi mai-binele, Shevek. Să nu te laşi niciodată amăgit de falsul egalitarism. Vei lucra cu Sabul. E bun, te va pune la treabă serios. Dar trebuie să fii liber pentru a găsi calea pe care vrei s-o urmezi. Mai stai aici un trimestru, apoi pleacă! Şi ai grijă, la Abbenay. Menţine-te liber. Puterea se concentrează într-un centru. Tu vei merge în acel centru. Nu-l cunosc prea bine pe Sabul; nu ştiu nimic în defavoarea lui, dar nu uita: vei fi omul său.

Formele de singular ale pronumelui posesiv în limba pravică erau folosite mai ales pentru accentuare; vorbirea idiomatică le evita. Copiii mici ar putea spune "mama mea", dar curând învăţau să spună "mama"; în loc de "mă doare mâna" spuneau "mâna doare" şi aşa mai departe. Pentru a spune "acest lucru este al meu şi acela este al tău" în pravică spuneai "eu folosesc lucrul acesta iar tu îl foloseşti pe acela". Afirmaţia lui Mitis, "Vei fi omul lui", avea o sonoritate ciudată. Shevek o privi fără expresie.