Încăperea mare, umbroasă, era tăcută, întunecându-se treptat. Shevek o cercetă cu privirea, arcurile duble, perfecte ale ferestrelor, marginile sclipind abia vizibil ale pardoselii parchetate, curbura energică, estompată a coşului de piatră, pereţii cu lambriuri, toate admirabile prin proporţii. Era o cameră frumoasă şi omenească. O cameră foarte veche. Casa profesorilor fusese construită în anul 540, acum patru sute de ani, cu două sute treizeci de ani înainte de Colonizare. Înainte ca Odo să se nască, generaţii de învăţaţi trăiseră, lucraseră, discutaseră, gândiseră, dormiseră şi muriseră în această cameră. Timp de secole Armoniile Numerice traversaseră pajiştea printre frunzele întunecate ale arborilor. Mă aflu aici de multă vreme, îi spunea camera, încă mă mai aflu aici. Dar tu ce cauţi aici?

Nu avea răspuns. Nu avea nici un drept asupra frumuseţii şi măreţiei acestei lumi, câştigate şi menţinute de munca, devotamentul, credinţa oamenilor săi. Paradisul este pentru aceia care fac Paradisul. El nu aparţinea acelor locuri. El era un om de frontieră, membrul unei seminţii care îşi negase trecutul, istoria. Coloniştii din Anarres întorseseră spatele Vechii Lumi şi trecutului acesteia, optând numai pentru viitor. Dar la fel de sigur cum viitorul devine trecut, tot aşa şi trecutul devine viitor. A nega nu înseamnă a realiza. Odonienii care părăsiseră Urras greşiseră, greşiseră în curajul lor disperat de a-şi nega istoria, de a renunţa la posibilitatea întoarcerii. Exploratorul care nu vrea să se întoarcă, ori nu vrea să-şi trimită înapoi corăbiile pentru a spune povestea sa, acela nu este explorator; e doar un aventurier, iar fiii săi se nasc în exil.

Ajunsese să iubească Urras, dar ce rost avea dragostea sa arzătoare? Nu aparţinea acestei lumi. Nici măcar nu era o părticică din aceasta. Nu făcea parte din lumea naşterii sale.

Singurătatea, certitudinea izolării pe care le simţise în prima oră la bordul navei de transport puse stăpânire pe el şi se instală ca starea lui adevărată, ignorată, suprimată dar absolută.

Era singur, aici, deoarece provenea dintr-o societate autoexilată. Întotdeauna fusese singur pe propria sa planetă, pentru că se exilase singur din societatea sa. Coloniştii făcuseră un pas mai departe. El făcuse doi. Era singur pentru că îşi asumase riscul metafizic.

Fusese destul de prost pentru a-şi închipui că poate să alăture două lumi cărora nu le aparţine.

Albastrul cerului nopţii din afara ferestrelor îi atrase privirea. Deasupra întunecimii vagi a frunzişului şi a turlei de la capelă, deasupra conturului negru al dealurilor care noaptea întotdeauna par mai îndepărtate si mai mici, îşi făcea apariţia o lumină, o strălucire mare, blândă. Răsărit de lună, îşi spuse el cu un sentiment recunoscător, de familiaritate. Nu există nici o întrerupere în deplinătatea timpului. În copilărie, de la fereastra domiciliului din Wide Plains, împreună cu Palat, văzuse Luna răsărind. O văzuse deasupra dealurilor tinereţii sale, deasupra câmpiilor uscate ale Pulberii, peste acoperişurile de la Abbenay, cu Takver alături.

Dar nu fusese niciodată Luna aceasta.

Umbrele se mişcau în jurul său, dar Shevek rămase nemişcat în timp ce Anarres se înălţa deasupra dealurilor străine, în plinătatea sa, cenuşiu marmorat şi alb-albăstrui, pâlpâitor. Lumina lumii sale îi umplu palmele goale.

Luminându-i chipul, soarele la apus îl trezi pe Shevek chiar în clipa în care dirijabilul, depăşind ultima trecătoare înaltă a munţilor Ne Theras, se îndreptă spre sud. Dormise cea mai mare parte a zilei, a treia din lunga sa călătorie. Noaptea petrecerii de adio era la o jumătate de lume în spatele său. Căscă, se frecă la ochi şi îşi scutură capul încercând să-şi alunge din urechi duduitul gros al motoarelor, după care se trezi complet, dându-şi seama că este aproape la capătul călătoriei, că trebuie să se apropie de Abbenay. Îşi lipi faţa de fereastra prăfuită şi iată, chiar acolo jos, între două coline de culoare ruginie, se afla un teren mare, împrejmuit de un zid, Portul. Privi cu atenţie, străduindu-se sa vadă dacă nu există vreo navă pe platformă. Oricât de vrednică de dispreţ, Urras era, totuşi, o altă lume, iar el vroia să vadă o navă dintr-o altă lume, un voiajor peste abisul uscat şi îngrozitor, un obiect făcut de mâini străine. Dar nu se afla nici o navă în Port.

Navele de marfă de pe Urras nu veneau decât de opt ori pe an şi nu stăteau decât atât cât era nevoie să descarce şi să încarce. Acestea nu erau vizitatori bineveniţi. Într-adevăr, pentru unii anarresieni, ele reprezentau o umilire permanent reînnoită.

Aduceau uleiuri fosile şi produse petroliere, anumite piese mai delicate pentru maşini şi componente electronice pe care unităţile productive anarresiene nu erau dotate pentru a le fabrica, uneori chiar un nou soi de pom fructifer ori de cereale pentru testare. Duceau înapoi pe Urras o încărcătură completă de mercur, cupru, aluminiu, uraniu, cositor şi aur. Pentru ei era o afacere nemaipomenit de bună. Împărţirea încărcăturii lor de opt ori pe an era cea mai prestigioasă funcţie a Consiliului Guvernelor Mondiale de pe Urras, principalul eveniment al bursei de mărfuri urrasiene. De fapt, Lumea Liberă de pe Anarres era o colonie minieră a planetei Urras.

Situaţia era iritantă. Cu fiecare generaţie, an de an, în cadrul dezbaterilor CPD de la Abbenay se auzeau proteste vehemente. "De ce continuăm aceste tranzacţii şi afaceri profitabile pentru proprietarieni belicoşi?" Iar minţi mai echilibrate ofereau întotdeauna acelaşi răspuns: "I-ar costa mai mult pe urrasieni să sape ei înşişi după minereuri; de aceea nu ne invadează. Dar dacă am întrerupe acordul comercial, ar folosi forţa." Cu toate acestea, era dificil pentru oameni care niciodată nu plăteau bani pentru nimic să înţeleagă psihologia costurilor, argumentul pieţei. Şapte generaţii de pace nu aduseseră şi încrederea.

De aceea, instituţia de muncă denumită "Apărare" nu trebuia niciodată să solicite voluntari. Majoritatea activităţilor la Apărare erau atât de plictisitoare încât nici nu se mai numea "muncă" în pravică, limbă care folosea acelaşi cuvânt pentru muncă şi joc, ci kleggich, corvoadă. Muncitorii de la Apărare constituiau echipajele celor douăsprezece vechi nave interplanetare, menţinându-le reparate şi pe orbită ca o reţea de gardă, asigurau supravegheri radar şi radiotelescopice în locuri izolate, efectuau schimburi plictisitoare la Port. Cu toate acestea, întotdeauna aveau o listă de aşteptare. Oricât de pragmatică era moralitatea pe care o asimila un tânăr anarresian, viaţa clocotea în el, cerându-i altruism, sacrificiu de sine, motivaţie pentru gestul absolut. Singurătatea, starea de veghe, pericolul, navele spaţiale — toate acestea ofereau atracţia aventurii. Aventura pură îl făcea pe Shevek să-şi turtească acum nasul de fereastră, până când Portul pustiu rămase undeva, în urma dirijabilului, lăsându-l dezamăgit pentru că nu zărise nici un nenorocit de transportor de minereu pe rampă.

Căscă din nou, se întinse şi apoi privi iarăşi afară, înainte, pentru a vedea ce era" de văzut. Dirijabilul trecea de ultima creastă, nu prea înaltă, a munţilor. În faţa sa, coborând către sud din braţele muntelui, strălucitoare în lumina soarelui la amiază, se vedea o imensă întindere de culoare verde.

Shevek o privi uimit, aşa cum o priviseră şi strămoşii săi cu trei mii de ani în urmă.

În al Treilea Mileniu, pe Urras, preoţii-astronomi din Serdonou şi Dhun urmăriseră cum anotimpurile modifică strălucirea roşcată a Celeilalte lumi şi dăduseră nume mistice câmpiilor şi lanţurilor de munţi şi mărilor care reflectau soarele. O regiune care se înverzea înaintea tuturor celorlalte în noul an lunar a fost numită Ans Hos, Grădina Minţii, Raiul de pe Anarres.

În mileniile care au urmat, telescoapele au dovedit că avuseseră dreptate. Ans Hos era, într-adevăr, zona cea mai favorizată de pe Annares, iar prima navă cu echipaj uman trimisă pe Lună aterizase chiar acolo, în locul acela verde dintre munţi şi mare.