Abbenay era lipsit de otrăvuri, un oraş sterp, luminos, în culori aprinse şi puternice, cu aerul pur. Liniştit. Îl puteai vedea în totalitate, expus la vedere la fel de limpede ca sarea măcinată.

Nimic nu era ascuns.

Piaţetele, străzile austere, clădirile joase, incintele de lucru neîmprejmuite erau încărcate de vitalitate şi activitate. Pe măsură ce Shevek îşi continua drumul, era permanent conştient de prezenţa altor oameni mergând, muncind, discutând, chipuri trecând pe lângă el, voci strigându-se, bârfind, cântând, oameni vii, oameni făcând fel de fel de lucruri, oameni în plină activitate. Ateliere şi fabrici dădeau către pieţe ori către propriile lor curţi, iar uşile erau deschise. Trecu de un atelier de sticlărie, lucrătorul ridicând un mare strop topit cu aceeaşi nonşalanţă cu care un bucătar serveşte supa. În apropiere era o curte aglomerată unde spuma de mare era turnată pentru construcţii. Conducătoarea echipei, o femeie masivă îmbrăcată într-o salopetă albă de pulbere, supraveghea turnarea unei forme cu un splendid şi sonor torent de cuvinte. Urma apoi o mică fabrică de sârmă, o spălătorie de cartier, atelierul unui lutier, unde se confecţionau şi reparau instrumente muzicale, centrul districtual de distribuire a articolelor mărunte, un atelier de plăci ceramice. Activitatea care se desfăşura în fiecare din aceste locuri era fascinantă, cea mai mare parte având loc la vedere. Mai erau şi copii pe acolo, unii antrenaţi în muncă alături de adulţi, alţii jucându-se în ţărână; o fetiţă stătea cocoţată pe acoperişul centrului de învăţare cu nasul înfipt într-o carte. Producătorul de sârmă îşi decorase faţada atelierului cu modele de viţă de vie confecţionate din sârmă colorată, vesele şi ornamentale. Revărsarea de abur şi conversaţie prin uşile larg deschise ale spălătoriei era copleşitoare. Nici o uşă nu era încuiată, puţine erau închise. Nu existau nici un fel de ascunzişuri şi nici un fel de avertismente. Totul era la vedere, activitatea, viaţa oraşului, expuse ochiului şi mâinii. Din când în când, pe strada Depoului trecea în goană, sunând dintr-un clopot, un vehicul plin ochi cu oameni, oameni atârnaţi ciorchine de barele din exterior, femei în vârstă suduind cu năduf atunci când nu încetinea în dreptul staţiei lor pentru a se strecura afară, un băieţel pe o bicicletă artizanală urmărindu-l nebuneşte, scântei electrice revărsându-se albastre din reţeaua aeriană la intersecţii, ca şi cum vitalitatea aceea intensă, calmă a străzilor se acumula din când în când până la punctul de descărcare, aruncându-se în gol cu mare zgomot şi o trosnitură albastră şi miros de ozon. Acestea erau omnibuzele din Abbenay şi când treceau îţi venea să ovaţionezi.

Strada Depoului se termina într-un loc mare, aerisit, unde cinci alte străzi pătrundeau ca nişte raze către un parc triunghiular de iarbă şi pomi. Majoritatea parcurilor din Anarres erau terenuri, de pământ ori nisip, pentru joacă, având în mijloc o platformă cu boscheţi şi arbori de holum. Dar acesta era deosebit. Shevek traversă caldarâmul fără trafic şi pătrunse în parc, atras de el deoarece îl văzuse adesea în ilustrate şi pentru că dorea să vadă copaci străini, urrasieni, de aproape, să simtă verdeaţa acelei multitudini de frunze. Soarele apunea, cerul era imens şi senin, închizându-se spre purpuriu la zenit, întunecimea spaţiului zărindu-se prin atmosfera rarefiată. Pătrunse printre copaci, atent, precaut. Oare aglomerarea aceasta de frunze nu e risipitoare? Arborele de holum se descurca foarte bine cu spini şi ace şi fără exces de frunze. Oare frunzişul extravagant nu înseamnă pur şi simplu exces, excrement? Pentru a le merge bine, aceşti arbori au nevoie de un sol bogat, udare permanentă, multă grijă. Shevek dezaproba abundenţa şi nechibzuinţa lor. Merse pe sub ei, printre ei. Iarba străină era moale sub tălpi. Parcă ar fi călcat pe carne vie. Se trase înapoi, pe potecă. Membrele negre ale copacilor se întindeau deasupra capului său, ţinând deasupra sa nenumăratele lor palme verzi. Îl cuprinse uimirea. Se simţea binecuvântat deşi nu ceruse binecuvântarea.

Ceva mai departe, în faţa lui, pe cărarea care se întuneca treptat, pe o bancă de piatră cineva citea.

Shevek înaintă încet. Ajunse la bancă şi se uită la silueta care şedea cu capul aplecat peste carte în lumina verde-aurie de sub copaci. Era o femeie de cincizeci sau şaizeci de ani, ciudat îmbrăcată, cu părul strâns la spate într-un nod. Mâna stângă sprijinindu-i bărbia aproape că ascundea gura crispată, mâna dreaptă ţinea hârtiile de pe genunchi. Erau grele, acele file, mâna rece care le ţinea era grea. Lumina pălea cu repeziciune, dar ea nu ridică privirea. Continuă să parcurgă colile de corectură ale Organismului social.

Shevek o privi pe Odo o vreme, apoi se aşeză alături de ea. Nu avea nici o noţiune de statut social şi era destul loc pe bancă. Îl mâna un impuls pur de a căuta companie. Cercetă profilul viguros, trist şi mâinile, mâinile unei bătrâne. Înălţă privirea către ramurile umbroase. Pentru prima dată în viaţă înţelegea că Odo, al cărui chip îl cunoştea din copilărie, ale cărei idei erau centrale şi permanente în mintea lui şi în minţile tuturor celor pe care îi cunoştea, Odo nu pusese niciodată piciorul pe Anarres, trăise şi murise şi era înmormântată la umbra copacilor cu frunzişul verde, în oraşe de neimaginat, printre oameni care vorbeau limbi necunoscute, pe o altă lume. Odo era o străină, o exilată.

Tânărul stătea lângă statuie, în amurg, şi unul şi altul aproape la fel de nemişcaţi.

În cele din urmă, dându-şi seama că se întunecă, Shevek se ridică şi porni din nou pe străzi întrebând care e drumul către Institutul Central de Ştiinţe.

Nu era departe. Ajunse la destinaţie la scurtă vreme după aprinderea luminilor. O recepţioneră, ori poate supraveghetoare, se afla în micul birou de la intrare, citind o carte. Trebui să bată în uşa deschisă pentru a-i atrage atenţia.

— Shevek, spuse el.

Era un obicei să începi conversaţia cu un străin oferindu-ţi numele ca un fel de suport pe care acesta să se sprijine. Nu existau multe alte puncte de sprijin de oferit. Nu existau ranguri, ori termeni care să desemneze rangul, nici o formă de adresare convenţională, respectuoasă.

— Kokvan, răspunse femeia. Nu trebuia cumva să soseşti de ieri?

— Au modificat orarul dirijabilului-transportor. E vreun pat liber în vreunul din cămine?

— Numărul 46 e liber. Traversezi curtea, clădirea din stânga. E un mesaj aici, pentru tine, de la Sabul. Spune să treci pe la el dimineaţa la catedra de fizică.

— Mulţumesc, răspunse Shevek şi traversă curtea cu paşi mari, legănându-şi bagajul — o haină de iarnă şi o pereche de ghete.

În tăcerea din jur se auzea un murmur, se simţea prezenţa oamenilor. În aerul curat, înţepător al nopţii oraşului fremăta ceva, senzaţia de dramă, de promisiune neîmplinită.

Nu trecuse ora cinei, aşa că făcu un scurt ocol pe la cantina institutului să vadă dacă a mai rămas ceva mâncare pentru unul abia sosit. Constată că numele său fusese deja trecut pe lista celor permanenţi şi că mâncarea este excelentă. Avu chiar şi desert, compot de fructe conservate. Lui Shevek îi plăceau dulciurile şi pentru că era printre ultimii şi mai rămăseseră o mulţime de fructe, se mai servi o dată. Mânca singur, la o masă mică. La mese mai mari învecinate, grupuri de tineri stăteau de vorbă în faţa farfuriilor goale. Auzi discuţii despre comportarea argonului la temperaturi foarte joase, despre comportamentul unui profesor de chimie la un colocviu, despre presupusele curburi ale timpului. Doi dintre cei prezenţi îl urmăreau cu privirea. Nu se apropiară să-i vorbească, aşa cum oamenii dintr-o comunitate mai mică s-ar adresa unui străin. Privirea lor nu era ostilă, poate doar puţin provocatoare.

Găsi camera 46 pe un lung coridor de uşi închise din domiciliu. Evident, toate erau camere de o persoană şi se întrebă de ce îl trimisese recepţionera acolo; de la vârsta de doi ani nu dormise decât în dormitoare, încăperi cu patru până la zece paturi. Bătu la uşa camerei 46. Tăcere. Deschise uşa. Camera era mică şi cu un singur pat, slab iluminată de lumina de pe coridor. Aprinse lampa. Două scaune, o masă de lucru, o riglă de calcul mult folosită, câteva cărţi şi pe patul platformă o pătură portocalie ţesută manual, împăturită cu grijă. Recepţionera greşise, altcineva locuia acolo. Shevek închise uşa. O deschise din nou pentru a stinge lampa. Pe masă, sub lampă, se afla un mesaj mâzgălit pe un petec de hârtie rupt de undeva: "Shevek, catedra de fizică, dimineaţa, 2-4-1-154. Sabul".