— Dar nu plânge! De ce plângi, suflet mic?

— Dar tu de ce plângi? şopti copilul.

— Fiindcă sunt fericită! Numai pentru că sunt fericită. Stai la mine în poală. Dar Shevek, Shevek! Scrisoarea de la tine nu a venit decât ieri. Aveam de gând să trec pe la telefon, când am dus-o pe Sadik acasă să se culce. Ai spus că vei telefona astă-seară, nu că o să vii! O, nu mai plânge, Sadik! Vezi? Eu nu mai plâng.

— Şi omul a plâns!

— Bineînţeles că am plâns.

Sadik îl privi cu o curiozitate plină de neîncredere. Avea patru ani, capul rotund, chipul rotund, era rotundă, brunetă, pufoasă, moale.

Nu era nici un fel de mobilier în cameră cu excepţia celor două platforme-paturi. Takver se aşeză pe una din ele, cu Sadik în poală, Shevek pe cealaltă, întinzându-şi picioarele. Îşi şterse ochii cu dosul palmelor şi le întinse apoi către Sadik.

— Vezi? spuse el. Sunt ude. Îmi curge şi nasul. Ai batistă?

— Da. Tu nu ai?

— Ba am, dar s-a pierdut la o spălătorie.

— Poţi să foloseşti batista mea, spuse Sadik după o pauză.

— Dar nu ştie unde e, spuse Takver.

Fetiţa se ridică din poala mamei şi aduse o batistă dintr-un sertar din dulap. I-o dădu lui Takver care, la rândul ei, i-o trecu Iui Shevek.

— E curată, spuse Takver, zâmbind cu gura până la urechi, iar fetiţa privi cu multă atenţie în timp ce Shevek îşi ştergea nasul.

— A fost cutremur cu câtva timp în urmă? întrebă el.

— Se zguduie tot timpul, aproape că nici nu mai observăm, spuse Takver, dar Sadik, încântată că poate oferi informaţii, răspunse cu vocea ei înaltă, puţin şuierată.

— Da, a fost unul mare înainte de cină. Când e cutremur ferestrele încep să zornăie şi podeaua se unduieşte şi atunci e bine să stai în pragul uşii, ori să ieşi afară.

Shevek se uită către Takver. Ea îi întoarse privirea. Îmbătrânise cu mai mult de patru ani. Niciodată nu avusese dinţi prea buni, iar acum pierduse doi, aşa că golurile se vedeau când zâmbea. Pielea ei nu mai avea aspectul îngrijit din tinereţe iar părul, strâns cu grijă la spate, era lipsit de luciu.

Shevek vedea prea bine că Takver nu mai avea graţia tinereţii şi arăta ca o femeie obişnuită, obosită, către mijlocul vieţii. Vedea lucrul acesta mai bine decât oricine. Vedea tot ce ţinea de Takver într-un mod în care nimeni n-ar fi fost capabil să vadă, de pe poziţia anilor de intimitate şi a anilor de dor. O vedea aşa cum era.

Ochii lor se întâlniră.

— Cum… cum aţi mai dus-o pe aici? întrebă el, înroşindu-se dintr-o dată şi vorbind evident la întâmplare.

Takver simţi vibraţia aceea palpabilă, izbucnirea dorinţei sale. Zâmbi şi ea abia perceptibil şi zâmbi.

— O, la fel ca arunci când am vorbit la telefon, răspunse ea cu glasul puţin răguşit.

— Asta a fost acum şase decade!

— Lucrurile stau tot cam aşa.

— E frumos pe aici… dealurile…

Shevek văzu în ochii ei întunecimea văilor montane. Ascuţimea dorinţei sale sexuale spori brusc, rămânând un moment ameţit, apoi depăşi temporar criza şi încercă să-şi ţină sub control erecţia.

— Crezi că o să vrei să rămâi aici? întrebă el.

— Nu-mi pasă, răspunse ea cu vocea aceea ciudată, profundă, răguşită.

— Încă îţi mai curge nasul, remarcă Sadik, atentă, dar fără o încărcătură afectivă.

— Bucură-te că e doar atât, spuse Shevek.

— Sst, Sadik, nu fi egoistă! spuse Takver şi ambii adulţi râseră iar fetiţa continuă să-l studieze pe Shevek.

— Îmi place cu adevărat oraşul ăsta, Shev. Oamenii sunt drăguţi. Dar munca nu e cine ştie ce. Nu e decât muncă de laborator la spital. Lipsa de tehnicieni e aproape rezolvată. Aş putea pleca în curând fără să-i las cu fundul în baltă. Mi-ar plăcea să mă întorc la Abbenay, dacă la asta te gândeai. Ai obţinut o nouă repartizare?

— N-am cerut şi nici n-am verificat. Mă aflu pe drum de o decadă.

— Ce-ai făcut pe drum?

— Am călătorit, Sadik.

— Venea din cealaltă jumătate a lumii, din sud, din deşert, pentru a ajunge la noi, spuse Takver iar copilul zâmbi, se instală şi mai confortabil în poala mamei şi căscă.

— Ai mâncat, Shev? Eşti istovit? Trebuie să-l duc pe copilul ăsta la culcare, tocmai ne gândeam să plecăm atunci când ai bătut.

— Doarme deja la cămin?

— De la începutul acestui trimestru.

— Aveam deja patru ani, adăugă Sadik.

— Se spune, "Am deja patru ani!", spuse Takver şi o coborî uşor pentru a-i putea scoate haina din dulap.

Sadik se ridică, privindu-l pe Shevek din profil, extrem de conştientă de prezenţa lui şi adresându-i toate întrebările ei.

— Dar am împlinit patru, acum am mai mult.

— Temporalistă, ca tata!

— Nu poţi să ai patru şi mai mult de patru ani în acelaşi timp, nu? întrebă copilul, intuind aprobarea, de data aceasta privindu-l direct pe Shevek.

— Ba da, e foarte uşor. Şi poţi chiar să ai patru şi în acelaşi timp aproape cinci ani.

Aşezat pe platforma joasă, Shevek îşi putea ţine capul la acelaşi nivel cu al copilului, aşa că Sadik nu era nevoită să-şi ridice privirea către el.

— Doar că, ştii, eu uitasem că tu ai aproape cinci ani. Când te-am văzut ultima oară erai un pic mai mare decât nimic.

— Adevărat? întrebă ea cu o indubitabilă cochetărie. — Da. Atât erai de lungă, răspunse el, ţinând mâinile nu

prea îndepărtate.

— Puteam deja vorbi?

— Spuneai, "Oaaa!" şi încă vreo câteva lucruri.

— Sculam pe toată lumea, aşa cum face copilul lui Cheben? se interesă ea cu un zâmbet larg, zglobiu.

— Desigur.

— Când am învăţat să vorbesc de-adevăratelea?

— La aproape un an şi jumătate, spuse Takver, iar de arunci n-ai mai tăcut. Unde e pălăria, Sadik?

— La şcoală. Nu-mi place de loc pălăria pe care o port, îl informă ea pe Shevek.

Însoţiră fetiţa pe străzile bătute de vânt până la căminul centrului de învăţare si o conduseră înăuntru. Şi aceasta era o clădire mică, sărăcăcioasă, dar înviorată de picturile copiilor, de câteva frumoase machete de locomotive, din alamă, şi o grămadă de căsuţe şi oameni de lemn, vopsiţi. Sadik îşi sărută mama de noapte bună, apoi se întoarse către Shevek şi ridică braţele. El se aplecă iar fetiţa îl sărută cu un aer nonşalant dar ferm, spuse "Noapte bună!" şi plecă împreună cu îngrijitoarea de noapte, căscând. Îi auziră vocea şi pe însoţitoare spunându-i cu blândeţe să tacă.

— E frumoasă, Takver. Frumoasă, inteligentă, voinică.

— Mă tem că e cam răsfăţată.

— Nu, nu, te-ai descurcat bine, fantastic de bine. Pe astfel de timpuri…

— N-a fost chiar atât de rău pe aici, nu ca în sud, spuse ea, la ieşirea din clădire, ridicând privirea către el. Aici copiii au fost hrăniţi. Nu foarte bine, dar suficient. Aici o comunitate poate produce hrana. Dacă nu altceva, cel puţin arbuştii de holum. Poţi aduna seminţe de holum sălbatic şi să le macini, pentru a avea făină. Nimeni nu a flămânzit aici. Dar chiar că am răsfăţat-o pe Sadik. I-am dat să sugă până la trei ani, bineînţeles. Şi de ce nu, când nu era nimic bun pentru care să o fi înţărcat? Dar la staţia de cercetări de la Rolny n-au fost de acord. Voiau să o aduc la creşa de aici, cu program normal. Spuneau că sunt proprietariană în privinţa copilului şi că nu contribui cu toate forţele la efortul social pe timp de criză. Într-adevăr, aveau dreptate. Doar că erau atât de virtuoşi! Nici unul nu pricepea ce înseamnă să fii singur. Toţi erau colectivişti, nu individualităţi. Femeile mă tot băteau la cap în privinţa alăptatului. Adevărate profitoare trupeşti. Am rămas acolo pentru că mâncarea era bună — încercam algele să văd dacă se pot mânca, uneori primeam mai mult decât raţiile standard, chiar dacă aveau gust de clei — asta, până când m-au putut înlocui cu cineva mai potrivit. După care m-am mutat la Fresh Start pentru aproape zece decade. Asta a fost iarna, acum doi ani, perioada aceea lungă, atunci când nu venea corespondenţa şi când lucrurile mergeau atât de rău acolo unde te aflai tu. La Fresh Start am văzut anunţat postul acesta şi am venit aici. Sadik a stat împreună cu mine până astă toamnă. Tot îmi mai e dor de ea. Camera e atât de tăcută.