Le făcea plăcere să fie împreună.

— Palat, ai văzut vreodată o carte cu toate numerele?

— La ce te referi? Matematică?

— Aşa cred.

— Ca asta?

Palat scoase o carte din buzunarul de la manta. Era mică, făcută pentru a fi purtată într-un buzunar şi, ca majoritatea cărţilor, era legată în verde, cu Cercul Vieţii imprimat pe copertă. Era tipărită foarte înghesuit, cu caractere mici şi margini înguste, deoarece hârtia este o substanţă care consumă o mulţime de arbori de holum şi foarte multă muncă umană, aşa cum precizează furnizorul de materiale de la centrul de învăţare, atunci când rupi o pagină şi te duci să-ţi dea alta nouă. Palat deschise cartea pentru Shevek. Pe pagina dublă era o serie de coloane de numere. Iată-le, exact aşa cum şi le imaginase. Shevek primi în mâinile sale legământul dreptăţii eterne. Tabele logaritmice, baza 10 şi 12, spunea titlul de pe copertă, deasupra Cercului Vieţii. Băieţelul studie o vreme prima pagină.

— La ce folosesc? întrebă el, pentru că aceste aranjamente erau în mod evident prezentate nu doar pentru frumuseţea lor. Inginerul, aşezat alături de el pe banca tare, în camera comună, slab iluminată a domiciliului, începu să-i explice logaritmii. La celălalt capăt al camerei, doi bătrâni jucau "întrecerea" şi chicoteau. O pereche de adolescenţi intră, întrebă dacă astă seară mai este liberă camera cu un singur pat şi se îndreptă către aceasta. Ploaia se năpusti cu putere în acoperişul metalic al domiciliului cu un singur nivel, apoi se opri. Niciodată nu ploua prea mult. Palat scoase rigla de calcul şi îi arătă lui Shevek cum funcţionează; la rândul său, Shevek îi arătă Pătratul şi principiul organizării acestuia. Când realizară că e târziu, era foarte târziu. Alergară prin întunecimea noroioasă, minunat parfumată de ploaie, către căminul copiilor, alegându-se cu o admonestare superficială din partea supraveghetorului. Se sărutară repede, amândoi scuturându-se de râs, iar Shevek alergă în dormitorul cel mare, la fereastră, de unde-l vedea pe tatăl său întorcându-se pe singura stradă din Wide Plains în întunericul umed, electric.

Băiatul se culcă cu picioarele pline de noroi şi visă. Se făcea că e pe un drum, într-un ţinut pustiu. În depărtare, traversând drumul, se zărea o linie. Apropiindu-se de ea, peste câmp, constată că c de fapt un zid. Se întindea de la un orizont la altul peste pământul sterp. Era de nepătruns, întunecat şi foarte înalt. Drumul ajungea până la zid şi se oprea.

Trebuie să meargă mai departe şi nu poate. Zidul îl opreşte. În el se trezeşte o teamă dureroasă. Trebuie să meargă mai departe, altfel nu va mai ajunge niciodată acasă. Dar acolo este zidul. Nu există nici o cale.

Bate cu palmele în suprafaţa netedă şi strigă la el. Vocea lui se aude fără cuvinte şi ca un croncănit. Înspăimântat de sunetul ei, se ghemuieşte, apoi aude o altă voce spunând, "Priveşte". E vocea tatălui său. Are impresia că şi mama lui, Rulag, e acolo, deşi nu o vede (nu-şi aminteşte sub nici o formă chipul ei). I se pare că ea şi Palat sunt amândoi în patru labe în întunecimea de sub zid, că sunt mai masivi decât fiinţele umane şi de o formă diferită. Arată cu degetul, indicându-i ceva pe pământ, în praful acru unde nu răsare niciodată nimic. E o piatră acolo. Neagră ca zidul, dar pe ea, ori în interiorul ei, se află un număr; la început i se pare că e un 5, apoi crede că e 1, după care înţelege despre ce este vorba: numărul primordial, care este atât unitate cât şi pluralitate.

— Aceasta este piatra fundamentală! rosteşte o voce cunoscută, dragă, iar Shevek este cuprins de bucurie. Nu mai există nici un zid în umbre, iar el ştie că s-a întors, că este din nou acasă.

Ulterior, nu şi-a mai amintit detaliile acestui vis, dar nu a uitat revărsarea de bucurie copleşitoare. Nu mai cunoscuse până arunci aşa ceva. Atât de puternică era pentru el siguranţa permanenţei, ca o geană de lumină care străluceşte fără încetare, încât niciodată nu s-a gândit la aceasta ca fiind ireală, deşi o trăise în vis. Atâta doar că, oricât de trainică era acolo, nu o mai putu redobândi nici prin dorul de ea şi nici printr-un act de voinţă. Nu putea decât să şi-o amintească, trezindu-se. Iar atunci când visa din nou zidul, aşa cum i se întâmpla de nenumărate ori, visele erau neinteresante şi fără finalizare.

Le venise ideea "închisorilor" din unele episoade din Viaţa lui Odo, pe care o citeau toţi aceia care preferaseră să lucreze în domeniul Istoriei. Erau multe neclarităţi în carte, iar Wide Plains nu avea pe nimeni care să cunoască suficientă istoric pentru a le explica. Dar, la vremea când au ajuns la anii petrecuţi de Odo în Fortul din Drio, conceptul de "închisoare" devenise de la sine inţeles. Iar când un profesor de istorie itinerant a trecut prin oraş, acesta a dezvoltat subiectul cu reţinerea unui adult decent forţat să explice obscenităţi unor copii. Da, a spus el, închisoarea era locul unde Statul îi ducea pe oamenii care nu se supuneau Legilor sale. Dar de ce nu părăseau, pur şi simplu, locul acela? Nu aveau cum să plece, uşile erau încuiate. Încuiate? Ca uşile dintr-un camion în mişcare, ca să nu cazi ? Stupid! Dar ce făceau tot timpul în interiorul unei singure încăperi? Nimic. Nu era nimic de făcut. Aţi văzut fotografii ale lui Odo în celula închisorii de la Drio, nu? Imaginea răbdării sfidătoare, capul cărunt plecat, mâinile împreunate, nemişcată în umbrele care o înconjurau. Uneori, prizonierii erau condamnaţi să muncească. Condamnaţi? În fine, asta înseamnă că un judecător — o persoană căruia i se conferise putere de către Lege — le poruncea să presteze anumite forme de muncă fizică. Le poruncea? Şi dacă nu vroiau s-o facă? Ei bine, erau forţaţi; dacă nu munceau, erau bătuţi. Un fior de emoţie i-a cuprins pe copiii care-l ascultau, copii de unsprezece-doisprezece ani, dintre care nici unul nu fusese lovit vreodată şi care nu văzuseră vreo persoană lovită, cu excepţia cazurilor de mânie personală, imediată.

Tirin a pus întrebarea care era pe buzele tuturor.

— Vreţi să spuneţi că o mulţime de oameni băteau o singură persoană?

— Da.

— De ce nu-i opreau ceilalţi?

— Gardienii aveau arme, prizonierii nu, a spus profesorul cu violenţa unuia obligat să povestească lucruri detestabile, fiind totodată jenat de aceasta.

Simpla atracţie a perversităţii i-a apropiat pe Tirin, Shevek şi alţi trei băieţi. Fetele erau eliminate din compania lor, nici ei nu puteau spune pentru care motiv. Tirin găsise o închisoare ideală, sub aripa de vest a centrului de instruire. Era un spaţiu suficient de mare pentru a adăposti o singură persoană şezând, ori culcată pe jos, formată din trei pereţi de fundaţie din beton şi partea inferioară a planşeului de deasupra; fundaţiile făcând parte dintr-o formă prefabricată, pardoseala alcătuia un tot cu pereţii, iar o placă grea de piatră ar fi închis-o complet. Numai că uşa trebuia încuiată. Prin încercări repetate, au ajuns la concluzia că două proptele fixate între zidul din faţă şi lespedea de piatră ar închide-o cu o finalitate uimitoare. Nimeni din interior nu ar putea deschide uşa aceea.

— Ce facem cu lumina?

— Nici un fel de lumină, a spus Tirin, care vorbea cu autoritate despre asemenea lucruri, deoarece imaginaţia sa îl transporta chiar în miezul lor, utilizând faptele de care dispunea, deşi în cazul acesta nu faptele îl conduceau la o asemenea siguranţă. La Fortul din Drio, a continuat el, îi lăsau pe prizonieri în întuneric. Ani de zile.

— Măcar aer, interveni Shevek. Uşa asta se închide ca o cuplă de vid. Trebuie să aibă o gaură în ea.

— Durează ore întregi să perforezi prin spuma de mare. Oricum, cine va sta în cutia asta suficient de mult pentru a rămâne fără aer?

Îi răspunse un cor de voluntari şi solicitanţi.

— Aţi înnebunit cu toţii, le răspunse Tirin, privindu-i batjocoritor. Cine doreşte cu adevărat să fie încuiat într-un loc ca acesta? Pentru ce?