— Exact asta am făcut în această după-amiază. Dap m-a făcut să le spun.

— Au fost şocaţi?

— Părul vâlvoi, ochii ieşiţi din orbite…

Takver chicoti. Pilun stătea pe un scaun înalt alături de Shevek, exersându-şi dinţii într-o bucată de pâine de holum şi vocea într-un cântec. "O, mathery bathery", proclama ea, "Abbery abbery babber dab!" replica Shevek, versatil, pe acelaşi ton. Conversaţia adulţilor continuă fără intensitate şi cu unele întreruperi. Pe Bedap nu-l deranja. Învăţase de mult să îl accepte pe Shevek cu complicaţiile sale, sau deloc. Cea mai tăcută dintre toţi era Sadik.

Bedap mai rămase o oră împreună cu ei după masă, în sala comună, plăcută şi spaţioasă a căminului, iar când se ridică se oferi să o însoţească pe Sadik până la căminul ei, care era în drum. În acel moment se întâmplă ceva, unul din acele evenimente sau semnale obscure pentru cei din afara familiei; tot ce ştia era că Shevek, fără nici un fel de vâlvă sau discuţii, venea cu ei. Takver trebuia să meargă să-i dea de mâncare lui Pilun,care ţipa tot mai tare. Îl sărută pe Bedap, după care el şi Shevek plecară împreună cu Sadik, discutând. Discutau aprins şi trecură de centrul de învăţare. Se întoarseră. Sadik se oprise în faţa intrării în cămin. Stătea acolo, nemişcată, dreaptă şi subţire, cu chipul neclintit, în lumina slabă a felinarului. Shevek rămase un moment la fel de liniştit, apoi se apropie de ea.

— Ce s-a întâmplat, Sadik?

— Shevek, pot să rămân în camera voastră în noaptea asta?

— Desigur. Ce s-a întâmplat?

Chipul delicat, prelung al copilului tremură, părând a se fragmenta.

— Nu le place de mine la cămin, spuse ea, vocea-i devenind ascuţită de încordare, dar chiar mai încet decât înainte.

— Nu le place de tine? Ce vrei să spui?

Încă nu se atinseseră. Fata îi răspunse cu un curaj disperat.

— Pentru că nu le place… nu le place Sindicatul… nu le place de Bedap şi… şi de tine. Sora cea mare din cameră a spus că eşti… că toţi suntem trădători.

Rostind cuvântul, fetiţa tresări de parcă ar fi fost împuşcată, iar Shevek o prinse în braţe şi o sprijini. Sadik îl strângea cu toată puterea ei, plângând cu suspine adânci. Era prea mare, prea înaltă, ca s-o poată ridica. O ţinu mai departe în braţe, mângâindu-i părul. Privi peste capul ei către Bedap. Ochii lui erau plini de lacrimi.

— E-n regulă, Dap. Poţi să pleci.

Bedap nu mai găsi nimic altceva de făcut decât să-i lase acolo, bărbatul şi copilul; în acea unică intimitate căreia nu-i putea fi părtaş, cea mai dură şi mai profundă, intimitatea durerii. Nu-i oferea nici un sentiment de uşurare, ori scăpare; mai degrabă, se simţea inutil, diminuat. "Am acum treizeci şi nouă de ani", îşi spunea el pe când se îndrepta spre domiciliu, camera de cinci persoane în care dormea într-o independenţă perfectă. "Peste câteva decade, voi avea patruzeci. Ce am făcut? Ce tot fac? Nimic. Mă amestec. Mă amestec în vieţile altora deoarece eu nu beneficiez de aşa ceva. Niciodată nu mi-am rezervat timp. Şi timpul va începe să se epuizeze pentru mine, dintr-o dată, iar eu niciodată nu voi fi avut… aşa ceva. Privi înapoi, de-a lungul străzii tăcute, nesfârşite, unde lămpile de la intersecţii făceau pete moi de lumină în întunecimea bătută de vânt, dar se îndepărtase mult prea mult pentru a-i mai vedea pe tată şi fiică, ori poate că plecaseră. Iar ceea ce înţelegea prin "aşa ceva", nu putea spune, oricât de bun era el în mânuirea cuvintelor. Simţea,totuşi, că le înţelege limpede, că întreaga sa speranţă stă în această înţelegere, iar dacă vrea să fie salvat, trebuie să-şi schimbe viaţa.

Când Sadik se calmă suficient pentru a putea să meargă, Shevek o lăsă şezând pe treptele de la intrarea căminului şi intră pentru a o informa pe supraveghetoare că în noaptea aceea fata va sta cu părinţii. Supraveghetoarea i se adresă cu răceală. Adulţii care lucrau la căminele copiilor aveau o tendinţă naturală de a dezaproba vizitele peste noapte la domiciliul părinţilor, considerându-le disruptive. Shevek îşi spuse că probabil greşeşte arunci când îşi închipuie că simte ceva mai mult decât o astfel de dezaprobare în cuvintele supraveghetoarei. Sălile centrului de învăţare erau puternic luminate, răsunând de zgomot, exerciţii muzicale, glasuri de copii. Acolo erau toate sunetele de demult, mirosurile, umbrele, ecourile copilăriei pe care Shevek şi le amintea, iar spaimele erau cu el. Spaimele se uită.

Ieşi din clădire şi porni spre casă cu Sadik, înconjurându-i cu braţele umerii slabi. Fata era tăcută; încă mai lupta cu emoţia.

— Ştiu că nu e agreabil pentru tine şi Takver să mă ţineţi peste noapte, spuse ea, brusc, la intrară în domiciliul principal.

— De unde ţi-a venit ideea asta?

— Pentru că vreţi intimitate, cuplurile adulte au nevoie de intimitate.

— Mai e şi Pilun, observă el.

— Pilun nu contează.

— Nici tu.

Sadik suflă pe nas, încercând să zâmbească. Totuşi, când ajunseră la lumina camerei, faţa ei albă, congestionată, o surprinse pe Takver imediat, făcând-o să exclame, "Ce s-a mai întâmplat?" iar Pilun, întreruptă din alăptat, tulburată din starea ei de fericire, începu să urle. La aceasta Sadik izbucni din nou în plâns şi o vreme se părea că toţi plâng şi se liniştesc unul pe altul şi refuză mângâierea. Toate acestea se rezolvară destul de brusc în tăcere, Pilun în poala mamei sale, Sadik pe genunchii tatălui. După ce alăptă şi culcă copilul, Takver întrebă cu o voce scăzută, dar plină de pasiune:

— Bine! Ce se întâmplă?

Sadik era şi ea pe jumătate adormită, cu capul pe pieptul tatălui ei. Shevek o simţi cum îşi adună forţele pentru a răspunde. O mângâie pe păr pentru a o linişti şi răspunse în locul ei.

— Unii oameni de la centrul de învăţare ne dezaprobă.

— Şi, la dracu, ce nenorocit de drept au ei ca să ne dezaprobe?

— Ssst. Dreptul Sindicatului.

— O, exclamă Takver, scoţând un sunet ciudat, gutural, iar când îşi închise tunica, smulse nasturele chiar din ţesătură. Rămase cu ochii pe nasturele din palmă, apoi se uită la Shevek şi la Sadik.

— De cât timp se întâmplă?

— De multă vreme, răspunse Sadik, fără să ridice capul.

— Zile, decade, tot trimestrul?

— O, mai de mult. Dar acum… acum sunt şi mai răi, la cămin. Noaptea. Terzol nu-i opreşte, spuse Sadik, vorbind ca în somn, destul de liniştită, de parcă problema n-o mai privea.

— Ce fac? insistă Takver, deşi Shevek încerca s-o oprească din privire.

— Ei bine, sunt… sunt pur şi simplu răi. Mă ţin deoparte la jocuri şi la altele. Tip, ştiţi, eram prietene, venea să stăm de vorbă după stingere. Dar a încetat. Terzol este acum sora cea mare de la cămin si zice… spune că "Shevek este…"

Shevek interveni, simţind cum creşte tensiunea în trupul copilului, umilirea şi efortul de a-şi face curaj, greu de suportat.

— Terzol spune: "Shevek e un trădător, Sadik e egoistă". Takver, tu ştii bine ce spune!

Ochii lui ardeau. Takver se apropie şi atinse o dată obrazul fiicei Sale, destul de timid.

— Da, ştiu, spuse ea cu o voce calmă, după care se aşeză pe cealaltă platformă-pat, în faţa lor.

Pilun, ghemuită la perete, sforăia uşor. Oamenii din camera vecină se întoarseră de la masă, se trânti o uşă, cineva de jos, din piaţă, strigă "Noapte bună!" şi i se răspunse de la o fereastră deschisă. Marele domiciliu, de două sute de camere, fremăta liniştit, plin de viaţă, în jurul lor; aşa cum existenţa lor se interfera cu existenţa sa, tot aşa existenţa domiciliului se întrepătrundea cu a lor, ca parte a unui întreg. În cele din urmă Sadik alunecă de pe genunchii tatălui ei şi se aşeză alături de el pe platformă, cu părul răvăşit şi încurcat încadrându-i faţa.

— N-am vrut să vă spun pentru că…, începu ea cu o voce subţire şi mică. Dar e din ce în ce mai rău. Se înrăiesc tot mai mult unul pe altul.

— Dacă e aşa, nu te mai întorci acolo, spuse Shevek încercând să o cuprindă cu braţul, dar Sadik rezistă, rămânând dreaptă.