— Efectiv, ce-ar putea face?

— Păi, dacă i-ar convinge pe cei de la Apărare de pericol, aceştia ar putea doborî nava.

— Ar fi cei de la Apărare atât de tâmpiţi?

— Nu cred. Dar oricine din afara Apărării ar putea face explozibile cu praf pentru explozii şi arunca nava în aer la sol. Sau, mai degrabă, să mă atace de îndată ce voi fi părăsit nava. Cred că asta e o posibilitate sigură. Ar trebui inclusă în planul de a face o călătorie dus-întors pentru a vedea peisajele de pe Urras.

— Dar, pentru tine, ar merita riscul?

O vreme, Shevek rămase cu privirea aţintită în gol, fără a vedea nimic.

— Da, spuse el. Într-un fel. Dacă aş putea finaliza teoria acolo si apoi să le-o dau lor — nouă, lor, tuturor lumilor — asta mi-ar plăcea. Aici, sunt închis. Sunt imobilizat, e greu să lucrez, să tes-

tez ceea ce fac, mereu fără instalaţii, fără colegi şi studenţi. După care, când termin treaba, nu le trebuie. Sau, dacă le trebuie, ca în cazul lui Sabul, îmi cer să abandonez iniţiativa în schimbul obţinerii aprobării. Vor folosi lucrarea pe care o fac după moartea mea, întotdeauna se întâmplă asta. Dar de ce trebuie să dau eu munca mea de o viaţă lui Sabul, tuturor Sabulilor, indivizii mărunţi, intriganţi, lacomi ai unei singure planete? Mie mi-ar plăcea să o împart cu alţii. Subiectul la care lucrez este mare. Ar trebui dat altora, împărţit cu alţii. Nu se va epuiza!

— Bine, deci. Merită.

— Merită ce?

— Riscul. Poate, imposibilitatea de a reveni.

— Imposibilitatea de a reveni, repetă el, îndreptând asupra ei o privire stranie, intensă şi totuşi absentă.

— Eu cred că sunt mai mulţi oameni de partea noastră, de partea Sindicatului decât realizăm noi. Atâta doar că noi, de fapt, nu arh făcut cine ştie ce, nu am făcut nimic pentru a-i uni, nu ne-am asumat nici un risc. Dacă tu ţi-ai asuma acest risc, eu cred că ar ieşi în sprijinul tău.

— Da, dar s-ar putea să vină toţi şi să-mi trântească uşa în nas.

— Dacă fac aşa ceva, urât din partea lor. Sindicatul te poate proteja la aterizare. Apoi, dacă oamenii vor fi la fel de ostili şi de plini de ură, îi dăm dracului. Ce rost mai are o societate anarhistă care se teme de anarhişti? Ne vom muta în Lonesome, în Sedepul de Sus, în Uttermost, vom merge să trăim singuri în munţi, dacă va fi cazul. E loc destul. Vor exista oameni care să vină cu noi. Vom pune bazele unei noi comunităţi. Dacă societatea noastră se antrenează în politică şi dobândirea puterii, arunci ne vom retrage, vom pleca să înfiinţăm Anarres, dincolo de Anarres, un nou început. Ce zici?

— Frumos, minunat, suflet drag. Dar, ştii, n-am de gând să merg pe Urras.

— O, da. Şi te vei întoarce, spuse Takver.

Ochii ei erau negri, foarte negri, de un negru estompat, culoarea pădurii, noaptea.

— … doar dacă pleci. Tu întotdeauna ajungi acolo unde îţi propui. Şi întotdeauna te întorci.

— Nu fi proastă, Takver. Nu plec pe Urras!

— Sunt istovită, spuse Takver, întinzându-se şi aplecându-se pentru a-şi sprijini fruntea de braţul lui. Hai să ne culcăm.

Înainte de a părăsi orbita, hublourile erau pline de turcoazul înceţoşat al planetei Urras, imensă şi frumoasă. Dar nava şi-a modificat poziţia, au ieşit la vedere stelele şi printre ele Anarres, ca o piatră rotundă, strălucitoare, mişcându-se şi totuşi nemişcată, aruncată de nu se ştie ce mână, descriind cercuri la nesfârşit, creând timpul.

L-au dus pe Shevek peste tot, prezentându-i nava interstelară Davenant. Era cum nu se poate mai diferită de transportorul Înţeleptul. Din exterior avea un aspect la fel de bizar şi de fragil, ca o structură în sticlă şi sârmă; nu avea deloc aspectul unei nave, al unui vehicul, nici măcar un început şi un sfârşit, pentru că nu călătorea niciodată prin nici un fel de atmosferă mai densă decât aceea a spaţiului interstelar. În interior, era spaţioasă şi solidă ca o casă. Încăperile erau mari şi personale, pereţii cu lambriuri de lemn sau acoperiţi cu ţesături, plafoanele înalte. Atâta doar că arăta ca o casă cu jaluzelele trase, pentru că doar puţine camere aveau hublouri, şi era foarte tăcută. Până şi puntea de comandă şi sala motoarelor păstrau aceeaşi tăcere, iar maşinile şi instrumentele prezentau aceeaşi trăsătură simplă, definitorie a designului pentru dotările unei nave de croazieră. Pentru recreere, exista chiar o grădină, unde iluminarea avea calitatea luminii solare, iar aerul era îndulcit de mirosul pământului şi al frunzelor; în timpul nopţii de pe navă, grădina rămânea în întuneric, iar hublourile se deschideau spre stele.

Deşi călătoriile sale interstelare nu durau decât câteva ore sau zile în timpul navei, o astfel de navă, care se deplasa cu o viteză aproape de viteza luminii, putea petrece luni de zile pentru explorarea unui sistem solar, sau chiar ani întregi, orbitând în jurul unei planete unde trăia sau efectua explorări echipajul său. De aceea era spaţioasă, umană, confortabilă pentru aceia care trebuiau să locuiască la bord. Stilul folosit nu avea nici opulenţa de pe Urras, nici austeritatea de pe Anarres, dar păstra un echilibru, cu graţia fără efort a unei practici îndelungate. Îţi puteai imagina o astfel de viaţă restrânsă, fără a face caz de restricţii, cu mulţumire, meditativ. Pentru că hainezii din echipaj erau oameni meditativi, politicoşi, respectuoşi, aproape sobri. Aveau foarte puţină spontaneitate. Cei mai tineri dintre ei păreau mai bătrâni decât oricare dintre temenii de la bord.

Dar, în timpul celor trei zile care îi trebuiau navei să se deplaseze, prin propulsie chimică şi la viteze convenţionale, de la Urras la Anarres, Shevek era foarte rar atent la ei. Replica atunci când i se vorbea, răspundea cu plăcere la întrebări, dar punea el însuşi foarte puţine. Când vorbea, cuvintele porneau dintr-o tăcere interioară. Oamenii de pe Davenant, mai cu seamă cei mai tineri, se simţeau atraşi de el, de parcă ar fi avut ceva ce le lipsea lor, sau era ceva ce ei ar fi vrut să fie. Discutau despre el destul de mult, dar în prezenţa lui erau timizi. Shevek nu băga de seamă. Era foarte puţin conştient de prezenţa lor. Era conştient doar de Anarres, în faţa lui. Era conştient de speranţa înşelată şi de promisiunea ţinută; de eşec şi de resursele din interiorul spiritului său, în sfârşit descătuşate, de bucurie. El era un om eliberat din închisoare, care se întorcea acasă, la familie. Tot ceea ce vede un asemenea om în drumul său, vede numai ca reflecţii ale luminii.

În a doua zi a călătoriei se afla în camera de comunicaţii, discutând cu Anarres prin radio, mai întâi pe lungimea de undă a CPD, iar acum cu Sindicatul de Iniţiativă. Stătea aplecat, ascultând ori răspunzând cu o revărsare neaşteptată a limbii clare, expresive, care era limba lui maternă, uneori gesticulând cu mâna liberă, ca şi cum interlocutorul l-ar fi putut vedea, râzând din când în când. Primul ofiţer al navei, un hainez pe nume Ketho, care supraveghea legătura radio, îl privea adâncit în gânduri. Cu o seară înainte, după cină, Ketho petrecuse o oră cu Shevek, împreună cu comandantul şi alţi membri ai echipajului, iar el îi pusese, în maniera calmă, neforţată a hainezilor, o mulţime de întrebări despre Anarres.

— E-n regulă, am terminat, spuse Shevek, întorcându-se către el. Restul poate să aştepte până ajung acasă. Mâine te vor contacta pentru a stabili procedura de intrare.

— Ai primit veşti bune, spuse Ketho.

— Da, aşa este. Cel puţin câteva, cum se spune, ştiri viabile.

Împreună, trebuiau să vorbească în iotică. Shevek era mult mai fluent în această limbă decât Ketho, care o vorbea foarte corect şi rigid.

— Aterizarea va fi palpitantă, continuă Shevek. Vor fi de faţă o mulţime de duşmani şi o mulţime de prieteni. Vestea cea bună sunt prietenii… Se pare că sunt mai mulţi decât atunci când am plecat eu.

— Mă gândesc la pericolul de a fi atacat la aterizare, spuse Ketho. Eşti sigur că ofiţerii de la Portul Anarres cred că-i pot ţine sub control pe dizidenţi? Nu cumva îţi spun intenţionat să cobori pentru a fi ucis?