— Te rog, Jessie! Ce anume te sperie?

— Pur şi simplu am bănuit că era robot, răspunse femeia.

— Nu aveai absolut nici un motiv s-o bănuieşti. Înainte de a pleca, nu credeai că este robot, aşa-i?

— Nu… dar m-am gândit…

— Haide, Jessie! Ce te-a făcut s-o crezi?

— Păi… Uite cum a stat treaba. Fetele flecăreau în Personal… Ştii cum sunt ele, pălăvrăgesc despre orice.

„Femei!” îşi spuse Baley.

— Oricum, urmă Jessie, zvonul circulă în tot Oraşul. Era clar.

— În tot Oraşul?

Baley simţi un fior scurt şi energic de triumf, sau foarte asemănător triumfului. Altă piesă îşi găsise locul!

— Din spusele lor, aşa se părea. Ziceau că se vorbeşte despre un robot spaţial care umblă prin Oraş. Se spunea că arată exact ca un om şi că lucrează cu poliţia. M-au întrebat până şi pe mine despre asta. Au râs şi au zis: „Lije al tău nu ştie nimic despre asta, Jessie?”, iar eu am râs şi-am răspuns „Terminaţi cu prostiile!”. După aceea am plecat la eterice şi am început să mă gândesc la noul tău partener. Mai ţii minte fotografiile acelea pe care le-ai adus acasă, pe care Julius Enderby le-a făcut în Oraşul Spaţial, ca să-mi arate cum sunt spaţialii? Ei bine, am ajuns la concluzia că aşa arată şi partenerul tău. Mi-am dat seama brusc de asta şi mi-am zis „Dumnezeule, cineva trebuie să-l fi recunoscut în magazinul de pantofi, iar el este cu Lije!” M-am scuzat că am o migrenă şi-am fugit…

— Gata, Jessie, făcu Baley, opreşte-te, calmează-te. Te întreb acum, de ce ţi-e frică? Nu te temi de Daneel în sine. L-ai abordat direct, când ai ajuns acasă. Te-ai comportat minunat. Atunci…

Se opri pe neaşteptate. Se sculă în capul oaselor, cu ochii larg deschişi, fără să zărească nimic în bezna dormitorului.

Îşi simţi soţia foindu-se lângă el. Întinse iute mâna, îi găsi buzele şi apăsă un deget peste ele. Jessie se împotrivi strânsorii, prinzându-l de încheietură şi zbătându-se, dar bărbatul o strânse şi mai tare.

Apoi, pe neaşteptate, o eliberă. Ea scânci.

— Iartă-mă, şopti Baley răguşit, ascultam… Coborî din pat, încălţându-şi plastofilmele calde.

— Lije, unde pleci? Nu mă lăsa!

— Stai liniştită. Merg doar până la uşă.

Plastofilmele scoaseră sunete moi, înăbuşite, în vreme ce Baley ocoli patul. Întredeschise uşa spre sufragerie şi rămase în aşteptare.

Nimic nu se auzi timp îndelungat. Era atâta linişte încât putea să audă dinspre patul lor şuieratul subţire al respiraţiei lui Jessie. Îşi auzea propriile bătăi ale inimii, sunându-i înfundat în urechi.

Mâna lui Baley se strecură prin deschizătura uşii, întinzându-se spre punctul pe care îl putea găsi şi cu ochii închişi. Degetele îi cuprinseră butonul potenţiometru care regla intensitatea plafonierei. Exercită o apăsare aproape insesizabilă şi tavanul sclipi vag, atât de slab încât jumătatea inferioară a sufrageriei rămase în semiîntuneric.

Văzu însă destul. Uşa principală era închisă, iar sufrageria nemişcată şi cufundată în tăcere.

Readuse butonul la poziţia închis şi reveni în pat.

Fusese exact ce-i lipsea. Piesele se potriveau. Puzzle-ul era completat.

— Lije, insistă Jessie, ce s-a-ntâmplat?

— Nimic, nu s-a-ntâmplat nimic. Totu-i în regulă. El nu-i aici.

— Robotul? Adică… a plecat? Pentru totdeauna?

— Nu, nu. Se va întoarce. Şi înainte să revină, răspunde-mi la întrebare.

— Ce întrebare?

— De ce te temi? Jessie tăcu.

— Ai spus că eşti speriată de moarte, îi reaminti Baley.

— El mă sperie.

— Am mai discutat chestia asta şi nu-i adevărat. Nu te-ai temut de el şi, în plus, ştii foarte bine că un robot nu poate pricinui vreun rău omului.

— M-am gândit, începu ea fără tragere de inimă, că dacă toţi vor afla că-i robot, s-ar putea declanşa o răzmeriţă. Ne-ar fi omorât.

— De ce să ne omoare?

— Ştii şi tu cum sunt răzmeriţele…

— Nu se ştie nici măcar unde anume se află robotul.

— Se poate afla.

— Deci de asta te temi tu, de o posibilă revoltă?

— Păi…

— Ş-ş-ş! şuieră el.

O apăsă pe Jessie, silind-o să revină cu capul pe pernă, apoi îşi apropie buzele de urechea ei.

— S-a-ntors. Ascultă-mă şi nu scoate nici un cuvânt. Totul e-n regulă. Mâine dimineaţă va pleca şi n-o să se-ntoarcă. Nu va fi nici o răzmeriţă, absolut nimic!

Era aproape mulţumit când spuse cuvintele acelea, aproape complet mulţumit. Simţea că acum putea să adoarmă.

Se gândi din nou: „Nici o răzmeriţă, absolut nimic. Şi nici declasificare.”

Cu o clipă înainte să alunece realmente în somn, se gândi: „Nici măcar o anchetă pentru crimă. Nici măcar asta. Totul s-a rezolvat…”

Adormi.

Comisarul de poliţie Julius Enderby îşi lustrui cu grijă ochelarii şi-i aşeză pe nas.

„Nu-i rău trucul”, îşi spuse Baley. „Te face să pari preocupat în timp ce te gândeşti ce să răspunzi şi nici nu te costă vreun ban, aşa cum se întâmplă când îţi aprinzi pipa.”

Şi pentru că tot îşi amintise de asta, scoase pipa şi-şi deschise tabachera. Tutunul constituia unul dintre puţinele produse de lux care mai erau cultivate pe Pământ, dar sfârşitul epocii lui se apropia în mod vizibil. Preţurile crescuseră întruna şi nu scăzuseră niciodată, de când îşi amintea detectivul, iar raţiile scăzuseră întruna şi nu crescuseră niciodată.

După ce-şi aranjă ochelarii, Enderby se întinse spre comanda din capătul biroului său şi comută pentru o clipă uşa în modul de transparenţă unidirecţională.

— El unde-i acum?

— Mi-a spus că vrea să viziteze Departamentul şi l-am lăsat pe Jack Tobin să facă pe ghidul.

Baley îşi aprinse pipa şi reduse cu atenţie diafragma filtrului. Ca majoritatea puritanilor, comisarul nu agrea fumul de pipă.

— Sper că nu i-ai spus că Daneel este robot.

— Bineînţeles că nu.

Comisarul nu se relaxă. Se juca absent cu calendarul automat de pe birou.

— Cum merge? întrebă el fără să-l privească pe Baley.

— Suficient de greu.

— Îmi pare rău, Lije.

— M-ai fi putut avertiza, spuse apăsat Baley, că are un aspect complet uman.

— Nu ţi-am spus? păru surprins Enderby, apoi continuă brusc iritat: Ce naiba, ar fi trebuit să-ţi dai seama! Doar nu ţi-aş fi cerut să-l găzduieşti la tine, dacă ar fi arătat ca R. Sammy. Zi şi tu dacă nu-i aşa?

— Aşa este, comisare, dar eu nu văzusem în viaţa mea un robot ca el, pe când tu ai mai întâlnit astfel de creaturi. Nici măcar nu ştiusem că aşa ceva este posibil. Pur şi simplu, ţi-aş fi fost recunoscător dacă ai fi făcut-o, asta-i tot.

— Ai dreptate, Lije — ar fi trebuit să te avertizez şi-mi cer scuze că n-am făcut-o. Adevărul este însă că misiunea asta, întregul caz, mă stresează în asemenea hal încât aproape tot timpul mă răstesc fără motiv la oameni. El — vreau să spun R. Daneel — este un tip nou de robot. Nu-i deocamdată decât un prototip, o etapă experimentală.

— Mi-a explicat el însuşi totul.

— Ah, da? Atunci, asta-i situaţia.

Baley se încordă puţin. Deci asta era situaţia… Strângând între dinţi muştiucul pipei, rosti inexpresiv:

— R. Daneel mi-a obţinut permisiunea unei vizite în Oraşul Spaţial.

— În Oraşul Spaţial?! îl privi brusc indignat Enderby.

— Da, este următoarea acţiune logică, comisare. Vreau să văd locul crimei, să pun nişte întrebări…

Enderby clătină din cap cu fermitate.

— Lije, nu cred că-i o idee bună. Noi am cercetat terenul şi mă-ndoiesc că ai putea afla lucruri noi. În plus, spaţialii sunt indivizi ciudaţi. Trebuie trataţi cu toată grija, cu mănuşi, iar tu nu ai experienţă în privinţa asta.

Ridică palma dolofană spre frunte şi adăugă cu o intensitate neaşteptată:

— Îi urăsc!

Baley îşi strecură un ton de ostilitate în voce:

— La naiba, robotul a venit aici, iar eu trebuie să merg acolo. Şi-aşa e destul de neplăcut că trebuie să stau alături de un robot — nu-mi convine deloc să stau pe bancheta din spate. Desigur însă dacă nu mă consideri capabil să conduc ancheta…