— Am leşinat? întrebă Baley.

— Într-un fel, răspunse Fastolfe. Mă tem că aţi suferit un şoc considerabil.

Baley îşi reaminti totul clar în clipa aceea. Prinse iute braţul cel mai apropiat al lui R. Daneel şi-i ridică mâneca, dezvelindu-i încheietura. Pielea robotului se simţea moale, dar dedesubt putea percepe o duritate mai mare decât cea a osului.

R. Daneel îşi lăsă braţul nemişcat în strânsoarea detectivului. Baley se holbă la el şi ciupi pielea în lungul unei imaginare linii mediane. Distingea oare o îmbinare fină?

Desigur, în mod logic o îmbinare trebuia să existe. Un robot cu epidermă artificială, al cărui aspect exterior îl imita perfect pe al omului, nu putea fi reparat în mod obişnuit. Nu putea să aibă un panou pectoral care să fie demontat din nituri sau şuruburi, nici un craniu care să fie basculat spre înapoi. Diversele părţi ale corpului mecanic trebuiau asamblate în lungul unei linii de câmpuri micromagnetice. Braţele, capul, întregul corp trebuia să se poată desface în două la o anumită manevră, pentru ca apoi să se unească la comanda inversă.

Baley ridică privirea şi, simţindu-şi obrajii arzând de ruşine, murmură:

— Unde este comisarul?

— Probleme urgente, răspunse Fastolfe. Mă tem că eu l-am încurajat să ne părăsească. L-am asigurat că vom avea grijă de dumneavoastră.

— Mulţumesc, aţi avut grijă perfectă, rosti rigid pământeanul. Cred că întâlnirea noastră a luat sfârşit.

Se sculă ţeapăn, pe articulaţii obosite. Pe neaşteptate, se simţea foarte bătrân. Prea bătrân ca s-o mai ia de la început. Nu-i trebuia cine ştie ce intuiţie ca să descifreze viitorul.

Comisarul va fi pe jumătate îngrozit şi pe jumătate furios. Îl va primi pe Baley, palid la faţă, scoţându-şi ochelarii pentru a-i şterge la fiecare cincisprezece secunde. Glasul său moale (Julius Enderby nu striga aproape niciodată) i-ar fi explicat cu grijă că spaţialii fuseseră jigniţi de moarte.

— Nu poţi să vorbeşti aşa cu spaţialii, Lije, ei nu acceptă aşa ceva. (Baley îşi putea imagina perfect vocea lui Enderby, până la cele mai neînsemnate intonaţii.) Te-am avertizat! Nu mai spun ce probleme ai provocat. Sigur că da, eu te-am înţeles. Am înţeles ce voiai să faci. Dacă ar fi fost pământeni, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Aş fi zis: de acord, dă-i drumul! Riscă! Dă-i în vileag! Dar pe spaţiali?!. Ai fi putut să-mi spui, Lije. Ai fi putut să mă consulţi. Eu îi cunosc. Îi cunosc ca pe propriile mele buzunare.

Şi ce ar fi putut replica Baley? Că Enderby era exact genul de om căruia nu i-ar fi putut spune? Că ideea lui era teribil de riscantă, iar comisarul era o persoană teribil de prudentă? Că Enderby însuşi fusese cel care sublimase pericolele deosebite, atât ale eşecului evident, cât şi ale unui succes necorespunzător? Că singura modalitate de a scăpa de declasificare era de a dovedi că vinovaţii se găseau chiar în Oraşul Spaţial?

Enderby ar fi spus:

— Va trebui să întocmesc un raport în cazul acesta, Lije. Vor urma tot soiul de repercusiuni. Eu îi cunosc pe spaţiali. Vor cere să fii îndepărtat de la anchetă şi va trebui să mă conformez. Mă înţelegi, Lije, nu? Voi încerca să-ţi fie cât mai uşor. Te poţi bizui pe mine. O să te protejez cât pot de mult.

Baley ştia că adevărul avea să fie exact aşa. Comisarul îl va proteja, dar numai cât putea, nu atât încât, de pildă, să înfurie şi mai mult un primar mânios.

Îl putea auzi şi pe primar:

— La dracu', Enderby, ce-a fost asta? De ce n-am fost consultat? Cine conduce Oraşul ăsta? De ce s-a permis accesul în Oraş al unui robot neautorizat? Şi ce dracu' a făcut Baley ăsta…

Dacă se ajungea la o alegere între viitorul lui Baley şi viitorul comisarului în Departament, la ce rezultat posibil s-ar fi putut aştepta detectivul? Baley nu găsea absolut nici o modalitate rezonabilă prin care să-l învinuiască pe Enderby.

Urmarea cea mai fericită la care se putea aştepta ar fi fost retrogradarea, care în sine era suficient de teribilă. Simpla apartenenţă la un Oraş modern asigura necesarul minim de existenţă, chiar şi pentru cei complet declasificaţi. Cât de minim era necesarul respectiv, detectivul o ştia prea bine.

Statutul suplimentar era cel care asigura detaliile importante -un loc mai confortabil aici, o porţie de carne mai bună acolo, o coadă mai scurtă dincolo. Pentru o minte dedicată filosofiei, asemenea amănunte ar fi părut prea puţin preţioase şi nemeritând eforturi prea mari pentru a fi dobândite.

Nimeni însă, oricât de filosof ar fi fost, nu putea renunţa fără o strângere de inimă la privilegiile acelea, după ce le dobândise. Acesta era principalul.

Ce anexă frivolă la confortul apartamentului însemnase activarea chiuvetei, deoarece drumul la Personal fusese reflex şi practic nebăgat în seamă în cei treizeci de ani scurşi până atunci! Cât de inutilă era, chiar ca facilitate menită să ofere „statut”, deoarece afişarea „statutului” era considerată o culme a proastelor maniere! Pe de altă parte, în cazul în care chiuveta ar fi trebuit dezactivată, cât de umilitor şi insuportabil ar fi fost fiecare drum suplimentar la Personal! Cât de atrăgătoare şi nostalgică ar fi fost amintirea bărbieritului în dormitor! Cât de profund ar fi fost sentimentul unui lux pierdut!

Printre autorii politici contemporani era la modă dezaprobarea mulţumită de sine a „fiscalismului” epocii medievale, o perioadă a istoriei omenirii când economia se bazase pe bani. Lupta concurenţială pentru existenţă, afirmau ei, era brutală. Nici o societate cu adevărat complexă n-ar fi putut rezista, din cauza tensiunilor introduse de permanenta „luptă pentru mălai”. (Savanţii ofereau diverse interpretări ale cuvântului „mălai”, dar nu existau contradicţii asupra înţelesului expresiei generale.)

Prin contrast, „civismul” modern era ridicat în slăvi ca eficient şi luminat.

Poate că aşa era. Existau romane istorice care combinau romantismul cu aventurile senzaţionale, iar medievaliştii considerau că „fiscalismul” generase reacţii de felul individualismului şi iniţiativei.

Baley nu intenţiona să se pronunţe, dar acum se întrebă indispus dacă existase vreo epocă în care omul se luptase mai disperat pentru „mălaiul” acela, indiferent ce ar fi fost el, sau îi simţise mai profund pierderea, decât un locuitor al Oraşului care se lupta să nu-şi piardă opţiunea cinei de duminică pentru un copan de pasăre -un copan adevărat, de la o pasăre cândva vie.

„Nu atât pentru mine”, gândi el, „cât pentru Jessie şi Ben.”

Fu smuls din reverie de glasul lui Fastolfe:

— Domnule Baley, mă auziţi?

— Da? clipi detectivul din ochi.

De cât timp stătea înlemnit, ca un idiot?

— Nu vreţi să luaţi loc? După ce am rezolvat problema care vă preocupa, s-ar putea să fiţi interesat de pelicula filmată la scena crimei, cuprinzând şi evenimentele imediat următoare.

— Nu, mulţumesc. Am treburi în Oraş.

— Cred totuşi că ancheta privind asasinarea doctorului Sarton are prioritate.

— Nu şi pentru mine. Bănuiesc că mi s-a luat deja cazul. Brusc, izbucni: La naiba, dacă puteaţi dovedi că R. Daneel era robot, de ce n-aţi făcut-o din capul locului? De ce a fost nevoie să transformaţi totul într-o farsă?

— Stimate domnule Baley, am fost foarte interesat de deducţiile dumneavoastră. În plus mă îndoiesc că vi s-ar fi luat cazul înainte de plecarea comisarului, i-am solicitat în mod special să vă continuaţi ancheta. Cred că va fi cooperant.

Baley se aşeză, deşi nu doar din propria sa voinţă.

— De ce? întrebă el tăios.

Fastolfe încrucişă picioarele şi oftă.

— Domnule Baley, în general am întâlnit două tipuri de locuitori ai Oraşului New York: scandalagii şi politicieni. Comisarul dumneavoastră ne este util, dar este un politician. El ne spune ce dorim să auzim. Ne cântă în strună, dacă înţelegeţi la ce mă refer. Acum aţi apărut dumneavoastră, care ne-aţi acuzat, plin de curaj, de nişte delicte majore şi aţi căutat să vă susţineţi afirmaţiile. Am apreciat episodul. L-am considerat un progres dătător de speranţe.