Femeia se întoarse apoi spre R. Daneel.

Baley anunţă partea cea mai neplăcută.

— Prietenul meu nu este din Oraş, spuse el. Femeia îl privi acum realmente şi complet scandalizată.

— Oraşul de reşedinţă, vă rog, rosti ea.

— Toate înregistrările vor fi trecute în creditul Departamentului poliţie, interveni din nou Baley. Detaliile nu sunt necesare. Probleme de serviciu.

Cu un gest scurt, femeia trase un chitanţier de permise şi completă datele necesare în cod maşină, lovind tastele cu mişcări experte ale primelor două degete de la mâna dreaptă.

— Cât timp veţi lua masa aici? întrebă ea.

— Cât va fi necesar, răspunse Baley.

— Apăsaţi degetele aici, indică femeia răsucind spre ei formularul.

Baley simţi un mic fior de emoţie, când degetele perfect egale şi cu unghii lustruite ale lui R. Daneel apăsară în locul arătat. Speră din toată inima ca spaţialii să nu fi uitat să-i prevadă şi amprente digitale.

Femeia luă formularul şi-l introduse în maşina atotprimitoare de lângă ea. Aceasta nu răspunse prin nici o eructaţie şi Baley răsuflă uşurat.

Primiră carduri metalice mici, de un roşu strălucitor, culoare care însemna „temporar”.

— Fără opţiuni, îi anunţă femeia. Săptămâna asta avem probleme. Masa DF.

Porniră spre DF.

— Am impresia, spuse R. Daneel, că majoritatea oamenilor voştri mănâncă regulat în asemenea cantine.

— Da. Bineînţeles, este destul de neplăcut să mănânci într-o cantină străină, pentru că nu cunoşti pe nimeni. În propria ta cantină, lucrurile stau altfel. Ai locul tău unde stai de fiecare dată şi eşti cu familia şi cu prietenii. Mai ales când eşti tânăr, mesele reprezintă momentele cele mai luminoase ale zilei.

Baley surâse, reamintindu-şi propria tinereţe.

Se părea că masa DF se număra printre cele rezervate persoanelor aflate în tranzit. Indivizii deja aşezaţi acolo îşi priveau farfuriile stânjeniţi şi nu discutau între ei. Trăgeau cu coada ochiului, invidioşi, spre numeroşii meseni care hohoteau la alte mese.

„Nimeni nu se simte mai inconfortabil”, gândi Baley, „decât cel care mănâncă în altă Secţiune decât a lui. Fie pâinea cât de rea -după cum zice vechiul proverb — tot mai bună-n cantina ta.” Oricâţi biochimişti alimentari ar fi jurat că nu exista nici o deosebire faţă de hrana servită oriunde altundeva, de pildă în Johannesburg, cea pe care o mânca în cantina lui i se părea mult mai gustoasă.

Se aşeză pe un taburet şi R. Daneel luă loc lângă el.

— Nu poţi să alegi între feluri diferite de mâncare, spuse detectivul, aşa că apasă comutatorul acela şi aşteaptă.

Peste două minute, un disc glisă în tăblia mesei şi de sub el se ridică un platou.

— Cartofi piure, sos de zimoviţel şi marmeladă de caise. Asta e…, făcu Baley.

O furculiţă şi două felii de pâine integrală din enzime apărură într-o adâncitură aflată imediat în faţa grilajului scund ce urma linia mediană a mesei.

— Dacă doreşti, vorbi cu glas scăzut R. Daneel, poţi lua porţia mea.

Pentru o clipă Baley fu scandalizat, apoi îşi reaminti şi murmură:

— Ar fi o încălcare a manierelor. Dă-i drumul şi mănâncă! Detectivul mâncă sârguincios, dar fără relaxarea ce permite o satisfacţie deplină. Ocazional, trase prudent cu ochiul spre robot. R. Daneel mesteca prin mişcări precise ale maxilarelor. De fapt, prea precise. Nu părea defel natural.

Ciudat! Acum când Baley ştia cu siguranţă că R. Daneel era robot, distingea limpede tot felul de detalii. De exemplu, când R. Daneel înghiţea, nu exista nici o mişcare a mărului lui Adam.

Pământeanul nu se simţea totuşi deranjat prea mult. Oare se obişnuise cu creatura? Presupunând că oamenii ar fi colonizat o planetă nouă (interesant cum ideea aceasta îl obseda, de când Fastolfe i-o strecurase în minte), presupunând că Bentley, de exemplu, ar fi fost pe punctul de a părăsi Pământul, s-ar fi putut ca băiatului să nu-i mai pese că munceşte şi trăieşte alături de roboţi? De ce nu? Spaţialii înşişi o făceau.

— Elijah, rosti R. Daneel, este nepoliticos să te uiţi la un om care mănâncă?

— Este nepoliticos să te holbezi direct la el, desigur. Asta ţine de bun simţ, nu? Orice om are dreptul la intimitate. Conversaţia obişnuită este posibilă, totuşi nu te zgâieşti la cineva când înghite mâncarea.

— Înţeleg. În cazul acesta, de ce opt oameni ne privesc cu atenţie — cu foarte multă atenţie?

Baley lăsă jos furculiţa şi se uită în jur, ca şi cum ar fi căutat solniţa.

— Nu văd nimic ieşit din comun.

Vorbise însă fără convingere. Pentru el, gloata de meseni nu era decât un vast conglomerat haotic. Iar când R. Daneel îl privi cu ochii săi căprui impersonali, Baley suspectă tulburat că nu erau deloc ochi, ci scanere capabile să sesizeze, cu acurateţe fotografică şi în fracţiuni de secundă, întregul tablou.

— Sunt perfect sigur, zise calm R. Daneel.

— Bun, şi ce-i cu asta? Este un comportament nepoliticos, dar ce dovedeşte?

— Nu pot să îţi răspund la întrebare, Elijah, dar poate fi o coincidenţă faptul că şase dintre ei se aflau aseară în mulţimea din faţa magazinului de pantofi?

Degetele lui Baley se încleştară convulsiv în jurul furculiţei.

— Eşti sigur? întrebă el automat şi în aceeaşi clipă îşi dădu seama de inutilitatea întrebării.

Nu întrebi un calculator dacă este sigur de răspunsul pe care-l afişează; nici măcar un calculator cu braţe şi picioare.

— Destul de sigur, încuviinţă R. Daneel.

— Sunt aproape de noi?

— Nu tocmai. Sunt risipiţi prin sală.

— Bine.

Baley reveni asupra mâncării, cu furculiţa mişcându-se mecanic. Înapoia încruntăturii de pe chipul său prelung, gândurile îi goneau furioase.

Poate că într-adevăr incidentul din seara trecută fusese organizat de un grup de fanatici antiroboţi şi că nu fusese o răzmeriţă spontană, aşa cum păruse. Un asemenea grup de agitatori putea include cu uşurinţă persoane care studiaseră roboţii cu fascinaţia născută din ura profundă faţă de aceştia. Era posibil ca unul dintre ei să-şi fi dat seama ce era R. Daneel în realitate. (Cumva, comisarul sugerase ipoteza aceasta. La naiba, Enderby dovedea profunzimi neaşteptate!)

Totul devenea atunci logic. Deşi în acţiunea din seara trecută nu putuseră acţiona într-o modalitate organizată, medievaliştii rămâneau capabili să plănuiască pentru viitor. Dacă puteau recunoaşte un robot ca R. Daneel, atunci cu siguranţă îşi puteau da seama că Baley era poliţist. Iar un poliţist aflat în tovărăşia neobişnuită a unui robot umanoid ar fi fost, fără doar şi poate, unul de rang important. (Cu o înţelepciune venită prea târziu, Baley urmă fără ezitare linia raţionamentului.)

Prin urmare, nişte indivizi care ţineau sub observaţie primăria (sau poate chiar nişte agenţi infiltraţi în primărie) îi reperaseră pe Baley, R. Daneel, ori pe amândoi, destul de repede după incident. Că făcuseră asta la nici douăzeci şi patru de ore nu era deloc surprinzător. Ar fi putut s-o facă în timp şi mai scurt, dacă Baley nu şi-ar fi petrecut o parte atât de mare a zilei în Oraşul Spaţial şi pe autostrăzi.

R. Daneel terminase de mâncat şi acum aştepta tăcut, cu palmele sale perfecte sprijinite uşor de marginea mesei.

— Nu ar fi mai bine să acţionăm cumva? întrebă el.

— Aici, în cantină, suntem în siguranţă, răspunse Baley. Te rog, lasă totul în seama mea.

Privi în jur precaut şi văzu parcă pentru prima dată în viaţă o cantină.

Oameni… mii de oameni! Care era capacitatea medie a unei cantine? Văzuse cândva cifrele respective. Parcă era vorba despre două sute de mii de oameni, iar cantina aceasta era mai mare decât una medie.

Dacă, să presupunem, cineva ar fi strigat „robot”? Dacă ar fi fost azvârliţi miilor de meseni ca nişte…

Nu avea nici un termen de comparaţie, dar era lipsit de importanţă. Aşa ceva n-avea să se întâmple.