— Crezi că s-ar putea să nu mai fie?

Baley strânse din umeri şi răspunse morocănos:

— Nu putem proceda zilnic aşa.

— Mie mi se pare…

R. Daneel fu întrerupt de ledul roşu-strălucitor al semnalului de apel de la uşă.

Baley se sculă fără zgomot şi-şi scoase blasterul. Semnalul clipi din nou.

Detectivul se apropie silenţios de uşă, puse degetul mare pe contactul armei şi acţionă comutatorul de activare a transparenţei unidirecţionale a vizorului. Nu era un vizor prea grozav, ci mic şi cu efect de distorsiune, totuşi suficient pentru a-şi putea vedea fiul în faţa uşii.

Baley acţionă rapid. Deschise uşa, îl prinse cu brutalitate pe Ben de încheietură, când băiatul ridică mâna ca să sune pentru a treia oară, şi-l trase înăuntru.

Privirea de spaimă şi uimire dispăru de abia treptat din ochii lui Ben, care rămase gâfâind, sprijinit de peretele în care fusese propulsat. Îşi frecă încheietura mâinii.

— Tată, rosti el pe un ton supărat, nu trebuia să mă strângi aşa tare!

Baley privea prin vizorul uşii pe care o închisese fulgerător. Din câte îşi dădea seama, coridorul era pustiu.

— Ai văzut pe cineva pe-afară, Ben?

— Nu. Am venit doar ca să văd dacă n-ai păţit ceva.

— De ce aş fi păţit?

— Nu ştiu. Aşa zicea mama. Plângea şi zicea că trebuie să te găsesc. Dacă nu veneam eu, voia să vină chiar ea şi atunci nu garanta ce o să se-ntâmple. M-a obligat să vin, tată.

— Cum m-ai găsit? întrebă Baley. Mama ştia unde sunt?

— Nu, nu ştia. Am sunat la tine la serviciu.

— Şi ţi-au spus?

Ben păru surprins de tonul tatălui său şi răspunse nesigur:

— Sigur că da. N-ar fi trebuit s-o facă?

Baley şi Daneel schimbară priviri. Detectivul se ridică greoi.

— Unde-i mama acum? întrebă el. În apartament?

— Nu, am mers la bunica la masă şi am rămas acolo. Acum ar trebui să mă-ntorc la ele. Asta dacă n-ai păţit nimic, tată…

— O să rămâi aici. Daneel, ai reţinut locaţia comunicatorului de la nivelul ăsta?

— Da, încuviinţă robotul. Intenţionezi să părăseşti camera, ca să îl foloseşti?

— Trebuie s-o fac. Trebuie neapărat să vorbesc cu Jessie.

— Ţi-aş sugera că ar fi mai logic să îl laşi pe Bentley să o facă. Îţi asumi un risc, iar el este mai puţin valoros.

Baley se holbă la el:

— Fir-ai…

„Sfinte Iosafat”, se gândi, „de fapt, de ce mă enervez?” Continuă, mult mai calm:

— Nu înţelegi, Daneel. La noi nu se obişnuieşte ca un tată să-şi trimită fiul într-un pericol posibil, chiar dacă ar fi logic să procedeze aşa.

— Pericol?! chiţăi Ben cu un soi de încântare îngrozită. Ce se-ntâmplă, tată? Ce este, tată?

— Nimic, Ben, şi oricum nu-i treaba ta. Ai înţeles? Pregăteşte-te de culcare. Când mă-ntorc, vreau să te culci. M-ai auzit?

— Haide, ce naiba! Mie poţi să-mi spui. N-o să suflu nici un cuvânt.

— În pat!

— Ce naiba…

Când se opri la comunicatorul nivelului, Baley îşi dădu în lături pulpana hainei, ca să poată scoate cu uşurinţă blasterul. Rosti în microfon numărul său personal de identificare şi aşteptă în timp ce un calculator aflat la douăzeci şi cinci de kilometri depărtare verifică dacă apelul era permisibil. Aşteptarea fu foarte scurtă, deoarece detectivii nu aveau limite în privinţa apelurilor. După aceea, Baley rosti numărul de cod al apartamentului soacrei sale.

Ecranul micuţ de la baza aparatului se aprinse şi faţa acesteia îl privi.

— Mamă, rosti Baley cu glas scăzut, dă-mi-o pe Jessie.

Probabil că femeia aşteptase s-o sune, deoarece apăru imediat. Baley îi privi chipul, apoi întunecă în mod deliberat ecranul.

— E-n regulă, Jessie. Ben este aici. Care-i problema?

Ochii îi alergau întruna dintr-o parte în alta a coridorului, cercetând.

— Ai păţit ceva? N-ai necazuri?

— Vezi bine că n-am păţit nimic. Termină cu chestiile astea!

— Lije, am fost foarte îngrijorată!

— De ce? întrebă el încordat.

— Ştii tu… Prietenul tău…

— Ce-i cu el?

— Ţi-am zis azi-noapte. Vor fi necazuri.

— Astea-s prostii. Îl opresc pe Ben la mine peste noapte, iar tu du-te la culcare. La revedere, scumpo.

Întrerupse legătura şi aşteptă încă două secunde înainte să pornească spre garsonieră. Era pământiu la faţă de teamă şi griji.

Când intră, Ben stătea în mijlocul odăii. Una dintre lentilele sale de contact era deja introdusă într-o ventuză micuţă, dar nu şi-o scosese şi pe cealaltă.

— Ce naiba, tată, vorbi băiatul, aici nu există pic de apă? Domnul Olivaw zice că nu pot merge la Personal.

— Are dreptate. Nu poţi merge. Pune-ţi lentilele la loc. N-o să păţeşti nimic dacă dormi cu ele o noapte.

— Bine. (Ben îşi fixă lentila de contact, lăsă ventuza şi sui în pat.) Mamă, ce mai saltea!

— Cred că nu te va deranja să stai în picioare, se adresă Baley lui R. Daneel.

— Bineînţeles că nu. Apropo, mă interesează ceea ce poartă Bentley pe globii oculari. Toţi pământenii poartă aşa ceva?

— Nu, numai unii, răspunse Baley absent. De pildă, eu nu port.

— Din ce motive sunt purtate?

Detectivul era prea absorbit de propriile sale gânduri pentru ca să-i răspundă. Gândurile sale apăsătoare…

Luminile se stinseră.

Baley rămase treaz. Vag, simţi răsuflarea lui Ben devenind adâncă şi regulată, apoi puţin întretăiată. Când întoarse capul, fu cumva conştient de R. Daneel, care stătea într-un scaun, imobil şi grav, cu faţa spre uşă.

După aceea adormi şi visă.

O visă pe Jessie care cădea în camera de fisiune a unei centrale atomoelectrice… cădea şi cădea întruna. Femeia întinsese braţele spre el, ţipând, dar Baley rămăsese încremenit imediat înapoia unei linii roşii şi privea silueta ei deformată, rotindu-se în timpul căderii şi micşorându-se, până ce se transformă într-un punct îndepărtat.

În vis, putea doar s-o privească, ştiind că el însuşi o îmbrâncise în gol.

Baley ridică ochii când Enderby intră în sală şi-l salută obosit din cap.

Comisarul privi ceasul şi mormăi:

— Să nu-mi zici c-ai stat aici toată noaptea!

— Nici vorbă, replică Baley.

— Probleme azi-noapte? se interesă cu glas scăzut comisarul. Baley clătină din cap.

— M-am gândit, urmă Enderby, că poate am minimalizat posibilitatea răzmeriţelor. Dacă există ceva care…

— Pentru Dumnezeu, comisare, mârâi Baley, dacă s-ar fi întâmplat ceva, ţi-aş fi spus. N-a fost nici o problemă de nici un fel.

— Bine.

Comisarul avansă, trecând dincolo de uşa ce marca intimitatea aparte pe care i-o conferea statutul său.

Privind după el, detectivul se gândi: „El cu siguranţă a dormit azi-noapte.”

Se aplecă după aceea asupra raportului de rutină pe care încerca să-l redacteze ca acoperire pentru adevăratele sale activităţi din ultimele două zile, dar cuvintele ce apăreau sub apăsarea tastelor se înceţoşau şi-i dansau sub ochi. Treptat, deveni conştient de ceva aflat lângă biroul său.

Ridică fruntea.

— Ce vrei?

Era R. Sammy. „Servitorul particular al lui Julius”, gândi Baley. „Merită să fii comisar…”

Surâzând prosteşte, R. Sammy spuse:

— Comisarul doreşte să te vadă, Lije. A spus „imediat”.

— Am vorbit deja cu el, flutură Baley din mână. Spune-i c-o să vin mai târziu.

— A spus „imediat”, repetă R. Sammy.

— Bine, bine. Pleacă!

Robotul se retrase, spunând:

— Comisarul doreşte să te vadă, Lije. A spus „imediat”.

— Sfinte Iosafat, mormăi Baley printre dinţi. Mă duc, mă duc.

Se sculă de la birou, porni spre cabinetul comisarului şi R. Sammy amuţi.

— La naiba, comisare, începu detectivul de cum intră, te rog, nu mai trimite creatura aia la mine!

— Ia loc, Lije, se mulţumi să spună Enderby, ia loc.