Vera începu să înfăşoare firicelul de tors pe care îl torsese cu fusul, într-un ghem, uitându-se cu atenţie la el, în lumina scăzută.

— Şi uite aşa, pentru că nu vrea să fie rănit, greşeşte cu cei pe care îi iubeşte cel mai mult. Şi când vede ce-a făcut, în cele din urmă, este rănit la rândul său.

— Este rănit, el? ripostă cu violenţă fata.

— Oh, acesta este ultimul lucru pe care îl învăţăm despre părinţii noştri. Ultimul. Pentru că după ce îl învăţăm, ei nu ne mai sunt în veci părinţi, ci doar alte fiinţe ca şi noi…

Luz se aşeză pe canapeaua de răchită şi-şi puse boneţica pe genunchi, continuând s-o netezească cu grijă, cu două degete. După o vreme spuse:

— Sunt bucuroasă că ai venit aici, Vera.

Vera zâmbi şi continuă să răsucească firul subţire.

— Asta îmi este singura consolare.

Aşezată în genunchi, ţinând firicelul în aşa fel încât Vera să-l poată înfăşură cu mişcări egale, Luz spuse:

— Am fost proastă spunând aşa ceva. Vrei să te întorci înapoi la familia ta, tu eşti aici într-o închisoare.

— O închisoare foarte plăcută! Şi nu am familie. Bine-nţeles că vreau să mă întorc. Să vin şi să plec când îmi place.

— N-ai fost niciodată măritată?

— Sunt atât de multe altele de făcut, spuse Vera zâmbitoare şi cu blândeţe.

— Atât de multe altele de făcut! Pentru noi nu există nimic altceva de făcut.

— Nu?

— Dacă nu te măriţi nu eşti decât o fată bătrână. Faci bonetele pentru copiii altor femei. Comanzi bucătarului să facă supă de peşte. Eşti luată în râs.

— Ţi-e frică de asta, să nu fii luată în râs?

— Da. Foarte mult. Luz petrecu câteva momente descurcând o porţiune de fir care se încâlcise la capătul fusului. Nu-mi pasă dacă proştii râd de mine, spuse mult mai liniştită. Dar nu-mi place să fiu luată peste picior. Iar batjocura ar fi meritată cu adevărat. Pentru că îţi trebuie curaj pentru a fi într-adevăr femeie, tot atât de mult cât şi pentru a fi bărbat. Îţi trebuie curaj să fii cu adevărat căsătorită şi să dai naştere copiilor şi să-i creşti.

Vera îi privi faţa.

— Da. Aşa e. Mare curaj. Dar, totuşi, asta este singura ta alegere: căsătorie şi maternitate sau nimic?

— Ce altceva să mai fie aici pentru o femeie? Ce altceva contează cu adevărat?

Vera se întoarse puţin pentru a privi prin uşile deschise, în grădina cenuşie. Aruncă o privire şi oftă involuntar.

— Îmi doresc foarte mult un copil, spuse, dar vezi, sunt alte lucruri… care contează. Zâmbi şters. Oh, da, este o alegere. Dar nu singura. Poate că altcineva ar putea fi şi mamă şi orice altceva. Poate că altcineva ar putea să facă mai mult decât un singur lucru. Cu voinţă şi noroc… Norocul meu n-a fost bun, sau poate că eu l-am îndrumat greşit, am făcut alegerea cea mai puţin potrivită. Nu-mi plac compromisurile, înţelegi. Mi-am dat inima unui bărbat care… Îşi dăduse inima alteia. E vorba de Sasha Alexander Shults, tatăl lui Lev. Oh, cu mult timp în urmă, înainte ca tu să te fi născut. Aşa că el s-a căsătorit, iar eu am venit aici să fac munca pentru care eram bună, pentru că asta m-a interesat întotdeauna… dar n-au mai fost alţi bărbaţi care să mă intereseze. Şi chiar dacă m-aş fi măritat, aş fi stat în camera din spatele casei toată viaţa? Să ştii că dacă noi stăm în camera din spate, cu sau fără copii şi lăsăm tot restul universului bărbaţilor, atunci bine-nţeles că bărbaţii vor face totul şi vor fi totul. De ce să fie aşa? Ei nu sunt decât o jumătate din rasa umană. Nu este drept să-i lăsăm pe ei să facă totul. Nu este drept nici pentru noi. Pe de altă parte — şi zâmbi mai destinsă — îmi plac bărbaţii foarte mult, dar câteodată… sunt atât de proşti, atât de burduşiţi cu teorii… Merg drept înainte şi nu se opresc. Este periculos să faci asta. Este periculos să laşi totul pe mâna bărbaţilor, să ştii. Ăsta e unul dintre motivele pentru care mi-ar face plăcere să mă întorc acasă, măcar pentru o vizită. Să văd ce-au devenit Elia, cu teoriile lui şi dragul şi tânărul meu Lev, cu idealurile sale. Mi-e frică să nu meargă prea repede şi prea drept şi să nu ne împingă într-un loc din care să nu mai putem ieşi, într-o capcană. Vezi, mie mi se pare că punctul în care bărbaţii devin periculoşi este propria lor vanitate. Femeia are un centru, este un centru. Dar un bărbat nu este, el este un individ care se extinde. Aşa că se extinde şi înşfacă lucruri, le îngrămădeşte de jur împrejurul său şi spune:

— Sunt asta, sunt aia, aia sunt eu, asta sunt eu! Voi dovedi că sunt eu! Iată ceea ce încerc să spun despre tatăl tău. Dacă ar fi doar Luis Falco, ar fi mai mult decât de ajuns. Dar nu, el trebuie să fie Şeful, Consilierul, Tatăl şi aşa mai departe. Câtă irosire! Şi Lev este, de asemenea, teribil de vanitos, poate în acelaşi fel. O inimă mare, dar care nu este sigură unde se află centrul. Oh, aş dori să pot vorbi cu el, doar pentru zece minute şi să mă liniştesc… Vera uitase de mult să-şi mai înfăşoare firicelul, clătină cu tristeţe din cap şi se uită în jos la ghem, cu o privire pierdută.

— Atunci du-te, spuse Luz cu voce scăzută.

Vera se uită la ea cu blândeţe, stânjenită.

— Întoarce-te în Shanty, în noaptea asta. Te las. Şi o să-i spun tatei mâine că eu am vrut asta. Pot să fac şi altceva — în afară de a sta aici, de a coase, de a înjura şi de a-l asculta pe acest idiot de Macmilian.

Sprintenă, aprigă şi poruncitoare, fata se ridică şi se opri în picioare în faţa Verei care încă şedea, privind-o ezitând:

— Mi-am dat cuvântul, Luz Marina.

— Ce importanţă are?

— Dacă nu vorbesc adevărul, nu pot cere adevărul, spuse Vera cu gravitate.

Se priviră una pe cealaltă, cu feţele imobile.

— Nu am nici un copil, spuse Vera şi tu nu mai ai mamă. Dacă voi putea să te ajut, copilă, te voi ajuta. Dar nu în acest fel. Eu îmi ţin promisiunile.

— Eu nu fac promisiuni, spuse Luz.

Trase apoi firul de tort de pe fus; Vera începu să-l înfăşoare pe ghem.

În uşi răpăiau lovituri de gârbaci, bubuiau voci de bărbaţi, în jos, spre Râul Fermei se auzeau vociferări sau ţipete, sătenii se înghesuiseră într-un grup compact, în ceaţa rece, mirosind a fum. Încă nu se luminase de ziuă, iar casele şi feţele oamenilor se pierdeau în ceaţă şi întuneric. În interiorul căsuţelor, copiii înspăimântaţi de propria lor frică şi de confuzia părinţilor ţipau. Bărbaţii încercaseră să aprindă lămpile şi să-şi găsească hainele, să-şi potolească copiii. Gardienii Oraşului, întărâtaţi, înarmaţi printre cei neînarmaţi, îmbrăcaţi printre cei goi, trânteau uşile de pereţi, năvăleau în interioarele calde şi întunecate ale caselor, răcnind ordine sătenilor, împingând bărbaţii de o parte şi femeile de alta. Ofiţerul nu avea control asupra lor, aşa cum erau dispersaţi în întuneric, printre case şi în gloata crescândă, masată pe unica stradă a satului. Doar docilitatea sătenilor împiedica dezlănţuirea de brutalitate să se transforme într-o transă de crimă şi viol. Sătenii protestau, argumentau şi puneau întrebări, dar cum mulţi dintre ei bănuiseră că vor fi arestaţi şi fuseseră de acord cu toţii la Casa Adunării să nu opună rezistenţă arestărilor, ascultau ordinele gardienilor cât de prompt puteau. Când reuşiră să înţeleagă ce li se cerea, informaţia trecu din gură în gură rapid şi clar — bărbaţii maturi, afară, în stradă, femeile şi copiii, înăuntru, în case — ca fiind cea mai bună măsură de auto-protecţie. Aşa că ofiţerul înnebunit se pomeni cu prizonierii arestându-se ei înşişi. În momentul în care se forma un grup de douăzeci şi ceva, ordonă la patru gardieni, unul dintre ei înarmat cu muschetă, să pornească cu ei în afara satului. Două astfel de grupuri fură scoase din Tableland; al patrulea, din South Village tocmai fusese strâns când apăru Lev. Soţia lui Lyons, Rosa, fugise din Tableland în Shantih şi extenuată, ciocăni la uşa Shults-ilor, cu sufletul la gură: