Nu. Acelea erau păpuşi, creiere mici şi lucioase de păpuşă. Locul acela era nicăieri. Acesta era aici. Cartofii, noroiul, vocea blândă a lui Southwind, figura trasă, palidă a Verei, fâşâitul saltelei de paie în podul colibei din târguşorul Shanty, în bezna şi nemişcarea nopţii. Era ciudat, era greşit, dar era tot ce mai rămăsese.

Vera improviza. Medicul, Jewel, spusese că efectul loviturii trecuse. Trebuia să mai rămână în pat cel puţin o săptămână, dar avea să se facă bine. Vera ceruse să facă ceva. Southwind îi dăduse un coş mare cu bumbac, adunat de pe copacii sălbatici din Valea Roşie, ca să-l toarcă.

Elia bătu la uşă. Cele trei femei tocmai luaseră masa de prânz. Southwind spăla vasele, Luz aranja masa, Vera stătea sprijinită de perna înălţată, legând primul fir de fus. Elia părea curat, aidoma cartofilor mici, îi trecu prin minte lui Luz, cu chipul lui rigid şi rotund şi ochii albaştri. Voce îi era neaşteptat de profundă, dar blândă. Se aşeză la masa debarasată şi vorbi, adresându-se mai ales Verei.

— Lucrurile merg bine, îi spuse el. Totul e bine.

Vera vorbi puţin. Partea stângă a figurii era încă umflată şi învineţită de lovituri, dar şi-o întoarse spre el ca să audă; timpanul drept îi fusese spart. Se aşeză mai bine în capul oaselor, sprijinită de pernă şi porni să rotească fusul. Clătină din cap la vorbele lui Elia. Luz nu-l prea lua în seamă. Andre le spusese deja totul; ostatecii fuseseră eliberaţi; se căzuse de acord asupra termenilor de cooperare dintre Cetate şi Oraş ca şi asupra unui schimb mai cinstit de unelte şi de peşte uscat în schimbul rezervelor de hrană furnizate de către Oraş. Acum discutau planul unei aşezări comune în Valea de Sud — grupuri de muncitori din Cetate aveau să deschidă drumul până acolo, apoi colonişti voluntari din Oraş aveau să se mute şi să ridice ferme.

— Şi colonia de nord? întreabă Vera cu glasul ei încet şi subţire.

Elia coborî privirile către mâini. În sfârşit, spuse:

— A fost doar un vis.

— Să fi fost chiar totul un vis, Elia?

Vocea lui Vera se schimbase; Luz, punând deoparte farfuriile, porni să asculte.

— Nu, spuse bărbatul. Nu! Dar prea mult, prea curând — prea iute, Vera. Prea ne-am grăbit să trecem la o acţiune de sfidare deschisă.

— Ar fi fost mai bună sfidarea mascată?

— Nu. Dar confruntarea a fost o greşeală. Cooperarea, discuţiile — înţelegerea — raţiunea. I-am spus lui Lev — tot timpul am încercat să-i spun…

În ochii albaştri ai lui Elia erau lacrimi, observă Luz. Stivui castroanele unul peste altul în dulăpior şi se aşeză lângă vatră.

— Consilierul Marquez este un om rezonabil. Dacă ar fi fost el şeful Consiliului…, făcu Elia ca pentru sine.

Vera nu spuse nimic.

— Acum vorbeşti cel mai mult cu Marquez, aşa spune Andre, interveni Luz. El este Şeful Consiliului acum?

— Da.

— Tatăl meu este în închisoare?

— Domiciliu forţat, aşa spun ei, replică Elia teribil de stânjenit.

Luz încuviinţă din cap, dar Vera continuă să-l privească ţintă.

— Don Luis? Trăieşte? Am crezut… Arestat? pentru ce?

Stânjeneala lui Elias era un spectacol dureros. Luz răspunse:

— Pentru că l-a ucis pe Herman Macmilan.

Vera făcu ochii mari, bătăile accelerate ale inimii îi făcură tâmplele învineţite să se umfle şi să pulseze.

— Eu n-am văzut, spuse Luz pe tonul ei calm şi sec. Eram în urmă în mulţime, cu Southwind. Andre era în faţă cu Lev şi Elia, el a văzut şi mi-a povestit. S-a întâmplat după ce Macmilan l-a împuşcat pe Lev. Înainte ca vreunul dintre noi să ştie ce se întâmplă, oamenii lui Macmilan au început să tragă în noi. Tatăl meu a luat o puşcă din mâinile unuia dintre oameni şi a folosit-o ca pe bâtă. Nu a tras, aşa spune Andre. E greu de spus, cu toată încăierarea de acolo, cu lumea care se călca pe picioare, ce s-a petrecut de fapt. Andre spune că lumea crede că Macmilan a fost împuşcat. Oricum, era mort când s-a terminat.

— Am văzut şi eu, spuse Elia apăsat. Cred că asta… asta i-a împiedicat pe cei din Oraş să tragă, erau cuprinşi de confuzie…

— Nu s-a dat nici un ordin, spuse Luz. Din pricina asta, participanţii la marş, au avut vreme să se repeadă la ei. Andre crede că dacă tatăl meu nu s-ar fi aruncat la Macmilan, nu ar fi fost nici o încăierare. S-ar fi deschis focul şi lumea ar fi fugit.

— Şi fără să se trădeze principiile noastre, spuse Southwind limpede şi răspicat. Poate că dacă nu ne-am fi aruncat cu capul înainte, oamenii din Cetate nu ar fi tras ca să se apere.

— Şi doar Lev să fi fost ucis? spuse Luz la fel de răspicat. Dar Macmilan le-ar fi ordonat tuturor să tragă, Southwind. El a început. Dacă cei din coloana de marş ar fi fugit mai devreme, da, poate că ar fi fost împuşcaţi mai puţini. Şi n-ar mai fi fost nici unul din Cetate omorât în bătaie. Principiile tale ar fi rămas în picioare, dar Lev tot ar fi murit. Iar Macmilan ar fi fost în viaţă.

Elia o privea cu o expresie pe care ea n-o mai văzuse înainte; nu ştia ce înseamnă — detestare, poate, sau teamă.

— De ce? şopti Vera pe un ton sec inspirând mila.

— Nu ştiu! spuse Luz şi pentru că se simţea uşurată să rostească aceste lucruri, să vorbească despre ele, în loc să le ascundă şi să spună că totul era în regulă, o apucă râsul. Crezi că înţeleg ce a făcut tatăl meu, ce gândeşte el, ce este el? Poate că a înnebunit. Aşa i-a spus bătrânul Marqez lui Andre săptămâna trecută. Ştiu că dacă aş fi fost în locul lui, şi eu l-aş fi ucis pe Macmilan. Dar asta nu dezvăluie motivul pentru care el a făcut-o. Nu există explicaţie. E mai simplu să spui că înnebunise. Vezi tu, Southwind, aici greşeşti tu şi ai tăi. Totul e adevărat, totul e perfect adevărat, violenţa nu duce la nimic, crima nu duce la nimic — numai că, uneori, lumea nu doreşte nimic. Nu doreşte decât moartea. Şi o capătă. Se lăsă tăcerea.

— Consilierul Falco a simţit nebunia acţiunii lui Macmilan, spuse Elia. Încerca să vă prevină.

— Nu, spuse Luz, nu o făcea. Nu încerca să prevină continuarea tirului, a crimelor şi nici nu era de partea ta. Nu ai altceva în cap decât raţiune, Senhor Elia? Tatăl meu l-a ucis pe Macmilan din acelaşi "motiv" pentru care Lev a ţinut piept acolo oamenilor înarmaţi, i-a sfidat şi a fost ucis. Pentru că era un bărbat şi pentru că asta fac bărbaţii. Raţiunea vine pe locul doi.

Mâinile lui Elia erau încleştate. Chipul îi era palid, atât de palid încât albastrul ochilor ieşea în evidenţă cu o strălucire nefirească. O privi ţintă pe Luz şi spuse, destul de blând:

— De ce stai aici, Luz Marina?

— Unde să mă duc? întrebă ea, aproape batjocoritor.

— La tatăl tău.

— Da, asta fac femeile.

— E disperat, dizgraţiat, are nevoie de tine.

— Şi voi nu.

— Ba da, spuse Vera cu disperare în glas. Elia, ai înnebunit şi tu? Ai de gând să o alungi?

— Din cauza ei s-au întâmplat toate — dacă n-ar fi venit aici, Lev… A fost vina ei…

Elia era gâtuit de o emoţie pe care nu o putea stăpâni, vocea îi urcă şi ochii i se lărgiră.

— A fost vine ei!

— Ce tot vorbeşti acolo? şopti Vera, iar Southwind adăugă mândră:

— Nu-i adevărat! Nimic din ce spui nu-i adevărat!

Luz nu spuse nimic.

Elia, tremurând, îşi acoperi faţa cu mâinile. Nici unul nu mai rosti o vorbă multă vreme.

— Îmi pare rău, spuse el, ridicând privirea. Ochii îi erau uscaţi şi strălucitori, gura i se mişca ciudat pe când vorbea. Iartă-mă, Luz Marina. N-am nici o intenţie rea. Ai venit aici, eşti bine primită printre noi. Am… Am obosit să tot încerc să văd ce e bine de făcut, ce e bine… e greu să afli ce e bine…

Cele trei femei tăceau.

— Am făcut un compromis, da, un compromis cu Marquez, ce altceva puteam să fac? Ai să spui că Elia trădează idealurile noastre, că ne vinde legătura cu Cetatea, că pierde tot ce am câştigat prin luptă. Ce mai vreţi? Mai mulţi morţi? Vreţi o altă confruntare, vreţi să vedeţi cum mor iarăşi Oamenii Păcii împuşcaţi, cum se luptă, cum se bat… cum ucid din bătaie iarăşi… tocmai noi — noi, cei care credem în pace, în nonviolenţă…