— Aşa cum îl ştiu eu pe Sexton, probabil c-ar regula-o chiar şi pe ea.

Când ajunse la masa tatălui ei, Rachel văzu că senatorul era prins într-o discuţie aprinsă la telefonul său celular despre unul dintre succesele lui recente. Se uită la Rachel doar atât cât să bată cu degetul în ceasul Cartier pe care-l avea la mână, amintindu-i astfel că întârziase.

"Şi mie mi-a fost dor de tine", îi răspunse Rachel în gând.

Primul dintre cele două prenume ale tatălui ei era Thomas, deşi el alesese cu mult timp în urmă să-l folosească pe cel de-al doilea. Rachel bănuia că motivul fusese faptul că lui îi plăcea aliteraţia creată. Senatorul Sedgewick Sexton. Individul era un animal politic cu părul argintiu şi limba mieroasă, înzestrat cu aspectul unui medic din serialele de duzină, o înfăţişare cum nu se putea mai potrivită dacă privim lucrurile prin prisma talentelor sale de actor.

— Rachel!

Bărbatul îşi închise telefonul celular şi se ridică să îşi sărute fata pe obraz.

— Bună, tată, îl salută ea, dar nu-i răspunse la sărut.

— Arăţi epuizată.

"Iar începe", îşi spuse.

— Am primit mesajul tău. Ce s-a întâmplat?

— N-am voie să-mi invit fata în oraş la micul dejun?

Rachel învăţase de mult că, de obicei, tatăl ei voia să o întâlnească doar dacă urmărea ceva anume.

Sexton sorbi o gură de cafea:

— Deci, cum o mai duci?

— Sunt ocupată. Văd că îţi merge campania de minune.

— Oh, să nu discutăm despre afaceri.

Sexton se aplecă peste masă şi îşi coborî vocea:

— Cum e tipul ăla de la Departamentul de Stat cu care ţi-am făcut cunoştinţă?

Rachel pufni, simţind deja nevoia imperioasă de a se uita la ceas.

— Chiar n-am avut timp să-l sun, tată… Şi aş vrea să încetezi să mai…

— Trebuie să-ţi faci timp pentru lucrurile importante, Rachel. Dacă-ţi lipseşte dragostea, restul nu mai are nici un sens.

În mintea lui Rachel se perindară câteva replici, dar ea se hotărî să nu îi răspundă. Când era vorba de tatăl ei, faptul că era o persoană mai în vârstă nu constituia un impediment.

— Ai vrut să mă vezi, tată? Spuneai că e ceva important.

— Chiar este.

Privirea tatălui ei o cerceta cu atenţie.

În faţa lui, Rachel simţi cum o parte a argumentelor create tocmai pentru a se apăra dispar. Îi blestemă în gând forţa şi puterea. Ochii erau darul cel mai de preţ al senatorului — Rachel era aproape sigură că acest dar îl va purta pe senator până la Casa Albă. Ochii lui se puteau umple de lacrimi la comandă, ca apoi, după doar o secundă, să se limpezească precum o fereastră deschisă către un suflet înflăcărat, un legământ de încredere adresat tuturor. "Totul se rezumă la încredere", îi spusese el întotdeauna. Senatorul pierduse cu mulţi ani în urmă încrederea fiicei sale, dar o câştiga acum, cu paşi repezi, pe cea a unei ţări întregi.

— Vreau să-ţi fac o propunere, rosti senatorul Sexton.

— Dă-mi voie să ghicesc, veni replica lui Rachel, încercând să revină în forţă. Vreun divorţat de soi care-şi caută o nevastă tânără?

— Nu te amăgi singură, dulceaţă! Nu mai eşti chiar aşa de tânără!

Rachel ar fi vrut să se facă mică de tot, senzaţie pe care o resimţea adesea când se întâlnea cu tatăl ei.

— Vreau să-ţi arunc un colac de salvare! îi zise el.

— Habar n-aveam că mă duc la fund!

— Tu nu te duci! Preşedintele, da! Ar trebui să sari în altă barcă până nu e prea târziu.

— N-am mai discutat pe tema asta?

— Gândeşte-te la viitorul tău, Rachel! Ai putea să vii să lucrezi pentru mine.

— Sper că nu de-asta m-ai invitat la micul dejun!

Vocea calmă a senatorului începu să dea uşoare semne de nerăbdare:

— Rachel, tu nu înţelegi că faptul că tu lucrezi pentru el are efecte negative asupra mea… Şi asupra campaniei mele.

Rachel oftă. Nu se întâmpla pentru prima dată.

— Tată, eu nu lucrez pentru preşedinte. Nici măcar nu m-am întâlnit cu preşedintele. Muncesc în Fairfax, pentru numele lui Dumnezeu!

— Politica înseamnă imagine şi percepţie, Rachel. Tu dai impresia că lucrezi pentru preşedinte.

Rachel pufni, încercând să-şi păstreze calmul:

— Am muncit prea mult ca să obţin slujba asta, tată! Nu renunţ la ea!

Senatorul îşi miji ochii şi-o sfredeli cu privirea:

— Ştii, câteodată egoismul ăsta al tău chiar că…

— Domnul senator Sexton?

Lângă masă apăruse ca din senin un reporter.

Dispoziţia lui Sexton se schimbă instantaneu. Rachel oftă şi luă un corn din coşul de pe masă.

— Ralph Sneeden, se recomandă reporterul. Washington Post. Pot să vă pun câteva întrebări?

Senatorul îi zâmbi şi îşi şterse gura cu un şerveţel:

— Cu multă plăcere, Ralph. Dar să nu dureze mult. Nu-mi place să-mi beau cafeaua rece.

Reporterul râse ca la comandă:

— Bineînţeles, domnule.

Scoase un minicasetofon şi îl porni:

— Domnule senator, în intervenţiile dumneavoastră televizate faceţi apel la o legislaţie care să asigure salarii egale pentru femei… precum şi la reduceri de impozite pentru familiile tinere. Puteţi să ne explicaţi care e logica acestor afirmaţii?

— Desigur. Pur şi simplu sunt un admirator înfocat al femeilor şi al familiilor puternice.

Rachel era cât pe ce să se înece cu o bucată de corn.

— Iar în ceea ce priveşte familiile, continua reporterul, vorbiţi foarte mult despre educaţie. Aţi propus mai multe reduceri de buget care au stârnit mari controverse în efortul de a se aloca fonduri mai mari şcolilor din aceasta ţară.

— Cred sincer că tinerii sunt viitorul acestei ţări.

Lui Rachel nu-i venea să creadă ca tatăl ei se coborâse până la a cita din textele cântecelor pop.

— Încă o întrebare, domnule, zise reporterul. În ultimele săptămâni aţi înregistrat un salt uriaş în sondaje. Preşedintele are de ce să-şi facă griji. Ne puteţi împărtăşi gândurile dumneavoastră legate de aceste succese recente?

— Cred că aici e vorba de încredere. Americanii încep să înţeleagă că preşedintele nu se mai poate bucura de sprijinul populaţiei în deciziile dure pe care trebuie să le ia. Imensele cheltuieli pe care le face guvernul îndatorează această ţară tot mai mult, iar americanii încep să înţeleagă că a sosit timpul ca aceste cheltuieli să înceteze şi să înceapă procesul de refacere.

În acea clipă, pagerul din geanta lui Rachel începu să sune, de parcă ar fi vrut să pună capăt discursului retoric al tatălui ei. În mod normal, sunetul electronic ascuţit ar fi venit ca o întrerupere neplăcută, însă, în acel moment, pentru ea aproape că semăna cu o melodie.

Senatorul se strâmbă, indignat că fusese întrerupt.

Rachel pescui pagerul din geantă şi apăsă o secvenţă prestabilită de cinci butoane, confirmând astfel că era într-adevăr persoana căreia îi era destinat mesajul. Sunetul se opri şi LCD-ul începu să clipească. Era semnalul că în decurs de cincisprezece secunde Rachel urma să primească un mesaj securizat.

Sneeden îi zâmbi senatorului:

— Este clar că fata dumneavoastră este o femeie ocupată. Mă bucur să constat că vă mai găsiţi timp pentru a lua masa împreună!

— Cum v-am mai spus, familia e întotdeauna pe primul plan!

Sneeden încuviinţă, apoi îi aruncă o privire mai tăioasă.

— Pot să vă întreb, domnule, cum vă gestionaţi, dumneavoastră şi fata dumneavoastră, conflictul de interese?

— Conflict?

Senatorul Sexton îşi înclină capul cu o expresie de totală nedumerire:

— La ce conflict vă referiţi?

Rachel îşi ridică privirea, strâmbându-se de teatrul pe care-l juca taică-său. Ştia precis încotro se îndrepta discuţia. "Lua-i-ar naiba pe reporteri", îşi zise ea. Jumătate dintre ei se găseau pe ştatele de plată ale partidelor politice. Întrebarea reporterului era una dintre cele pe care jurnaliştii le numeau grapefruit, adică o întrebare menită a fi în aparenţă dură, dar care în realitate îi ridica mingea la fileu senatorului — o minge pe care tatăl ei o putea folosi ca să dea câteva lovituri decisive în cele mai diverse direcţii.