— Păi, domnule…, tuşi reporterul, mimând stinghereala. Conflictul stă în faptul că fiica dumneavoastră lucrează pentru "inamic".

Senatorul Sexton izbucni într-un hohot de râs, eliminând imediat tensiunea creată:

— În primul rând,Ralph, preşedintele şi cu mine nu suntem duşmani. Pur şi simplu suntem doi patrioţi care au idei diferite despre modul în care trebuie condusă ţara pe care o iubesc.

Reporterul radia de satisfacţie. Nada fusese bine aruncată.

— Şi în al doilea rând?

— În al doilea rând, fiica mea nu este angajata preşedintelui; ea este angajata Serviciilor de Informaţii. Compilează rapoarte cu date şi trimite rezultatele la Casa Albă. Este o poziţie cât se poate de neînsemnată.

Făcu o pauză şi se uită la Rachel:

— De fapt, draga mea, nu sunt nici măcar sigur că l-ai întâlnit vreodată pe preşedinte, nu-i aşa?

Rachel se uită fix la tatăl ei, străfulgerându-l cu privirea.

Pagerul începu să scoată nişte zgomote şi atrase atenţia lui Rachel asupra mesajului care tocmai apărea pe ecran:

Rachel descifră instantaneu mesajul şi se încruntă. Veştile erau neaşteptate şi, cu siguranţă, proaste. Acum chiar avea un motiv să plece de la întâlnire:

— Domnilor, rosti ea, mă doare sufletul, dar chiar trebuie să plec. Am întârziat la lucru.

— Domnişoara Sexton, i-o reteză scurt reporterul, înainte de a pleca, mă întrebam dacă puteţi comenta zvonul conform căruia dumneavoastră aţi cerut această întâlnire la micul dejun pentru a discuta posibilitatea de a vă părăsi actuala slujbă ca să vă alăturaţi campaniei tatălui dumneavoastră.

Rachel se simţi de parcă îi aruncă cineva cafea fierbinte drept în faţă. Întrebarea o luase complet pe nepregătite. Se uită la tatăl ei şi înţelese din rânjetul lui că întrebarea fusese pregătită dinainte. Vru să se arunce peste masă şi să-l înjunghie pe senator cu furculiţa.

Reporterul îi vârî reportofonul sub nas:

— Domnişoară Sexton?

Rachel îl privi ţintă pe reporter:

— Ascultă, Ralph, sau cum naiba te-o mai fi chemând, să-ţi intre bine în cap un lucru: nu am nici cea mai mică intenţie de a renunţa la slujba actuală ca să lucrez pentru senatorul Sexton, iar dacă publici altceva, o să ai nevoie de un cleşte mare ca să-ţi scoţi reportofonul din fund!

Se părea că ochii reporterului mai aveau puţin şi-i ieşeau din orbite. Îşi închise reportofonul, stăpânindu-şi cu greu un rânjet:

— Vă mulţumesc amândurora!

După care se făcu nevăzut.

Rachel regretă imediat această ieşire.Moştenise temperamentul tatălui ei şi se ura pentru asta. "Cu calm, Rachel. Cu foarte mult calm."

Taică-său se uită la ea dezaprobator:

— Ai face bine să iei nişte lecţii de bună purtare.

Imediat Rachel începu să-şi strângă lucrurile:

— Întâlnirea asta a luat sfârşit!

Senatorul părea că oricum terminase cu ea. Îşi scoase mobilul ca să dea un telefon:

— La revedere, dulceaţă. Treci pe la birou într-o zi să ne saluţi. Şi mărită-te odată, pentru numele lui Dumnezeu! Ai treizeci şi trei de ani!

— Treizeci şi patru, i-o întoarse ea. Secretara ta ţi-a trimis o înştiinţare.

El murmură trist:

— Treizeci şi patru! Aproape o fată bătrână. Ştii, când eu ajunsesem la treizeci şi patru de ani, deja…

— Te însuraseşi deja cu mama şi o regulai pe vecina?

Cuvintele se auziră mai tare decât ar fi vrut Rachel şi acum atârnau aproape ireale în spaţiul dintre ei. Oamenii de la mesele din apropiere îşi întoarseră capetele.

Senatorul Sexton încremeni. Ochii lui se transformaseră în două săgeţi de gheaţă.

— Ai grijă cum te porţi, tânără domniţă!

Rachel porni spre uşă. "Nu, tu să ai grijă, domnule senator!"

Cei trei bărbaţi stăteau tăcuţi în cortul lor protejati împotriva furtunii. Vântul rece ca gheaţa le scutura adăpostul, ameninţând să-l rupă din ancore. Nici unul dintre bărbaţi nu părea că ia în seamă ameninţarea; fiecare dintre ei avusese parte de situaţii mult mai grele.

Cortul lor, de un alb imaculat, stătea ancorat într-o depresiune puţin adâncă,ascuns vederii.Ocupanţii lui dispuneau de mijloace de comunicare, arme şi mijloace de transport de ultimă generaţie. Liderul grupului era cunoscut sub numele de cod Delta One. Era un individ musculos şi zvelt, cu ochii la fel de lipsiţi de orice expresie ca peisajul în care se găseau.

Cronograful militar de la încheietura mâinii lui Delta One emise un sunet ascuţit. În aceeaşi fracţiune de secundă, ceasurile celorlalţi doi bărbaţi scoaseră acelaşi tip de sunet.

Trecură astfel alte treizeci de minute.

Venise clipa. Din nou.

Dintr-o singură mişcare, Delta One îşi părăsi partenerii şi ieşi în întunericul şi vântul turbat de afară. Cercetă orizontul luminat de razele lunii cu ajutorul unui binoclu cu infraroşu. Ca întotdeauna, se concentră asupra structurii. Se găsea la o mie de metri depărtare — un edificiu enorm, cu o arhitectură atipică, care se ridica drept peste terenul golaş. Trecuseră zece zile de când Delta One şi tovarăşii lui urmăreau edificiul — de când fusese terminată construcţia lui. Nu exista nici un dubiu că informaţiile care se aflau în interiorul acelei construcţii aveau să schimbe lumea. Pentru protejarea lui, se pierduseră deja vieţi umane.

Momentan, totul părea liniştit în afara construcţiei.

Adevărata încercare însă o reprezenta ceea ce se petrecea înăuntru.

Delta One intră înapoi în cort şi li se adresă camarazilor lui de arme:

— A sosit vremea pentru un mic zbor.

Ceilalţi doi încuviinţară. Cel mai înalt dintre ei, Delta Two, deschise un laptop şi îl porni. Se poziţionă în faţa ecranului şi apucă un joystick şi îl împinse uşor. O mie de metri mai încolo, ascuns bine sub construcţie, un robot de supraveghere de mărimea unui ţânţar primi semnalul şi se trezi la viaţă.

Rachel Sexton îşi conducea furioasă maşina ei Integra albă străbătând Leesburg Highway. Pe dealurile Falls Church se vedeau siluetele golaşe ale arţarilor pe fundalul cerului de martie, însă superbul peisaj nu prea reuşea să-i îmbunătăţească starea de spirit. Recentul salt în sondaje al tatălui ei ar fi trebuit să-i ofere acestuia un pic de încredere şi de eleganţa, dar singurul care părea a fi crescut în intensitate era propriul orgoliu.

Dezamăgirea pe care i-o provocase era dublă, deoarece el reprezenta singura rudă apropiată care-i mai rămăsese lui Rachel. Mama ei murise cu trei ani în urmă; o pierdere devastatoare, ale cărei efecte, deşi cicatrizate, continuau să-i provoace lui Rachel strângeri de inimă. Singura mângâiere din sufletul fetei era aceea că moartea o eliberase, printr-un act de compasiune ironică, pe mama ei din cumplitele chinuri ale unei căsătorii nenorocite cu senatorul.

Pagerul lui Rachel scoase din nou un sunet, determinând-o să se concentreze şi mai mult asupra drumului pe care îl parcurgea. Mesajul era acelaşi:

"Raportează imediat directorului de statistici NRO." Rachel oftă. "Vin, pentru numele lui Dumnezeu!"

Din ce în ce mai nesigură, Rachel se îndreptă spre drumul obişnuit de acces, coti pe aleea intrării private şi se opri în faţa cabinei santinelei înarmate. Adresa era 14 225 Leesburg Highway, una dintre cele mai secrete locaţii din ţară.

În timp ce paznicul îi inspectă maşina pentru a verifica dacă nu exista microfoane ascunse, Rachel se uită la construcţia mamut din depărtare. Complexul întins pe unsprezece hectare era amplasat într-o zonă împădurită de peste treizeci de hectare, la marginea Districtului Columbia, în Fairfax, Virginia. Faţada clădirii era un adevărat bastion de sticlă care reflecta, dublând numărul prin reflexie, mulţimea de antene de satelit şi antene obişnuite, montate pe terenul înconjurător.