Vorbea aşa întruna. Descoperind că n-am nici un shifgrethor, nu pierdea nici o ocazie să-mi dea sfaturi, deşi le învăluia cu „dacă" şi „de parcă". Era şeful insulei mele. Eu mi-l imaginam ca pe o proprietăreasă, deoarece avea fese durdulii, ce se legănau când umbla, un chip rotofei, cu moliciuni, iar firea îi era curioasă, iscoditoare, umilă şi amabilă. Era binevoitor cu mine şi pentru o sumă modestă organiza vizitarea camerei mele, atunci când eram plecat. „Priviţi odaia Misteriosului Trimis!" Era atât de feminin ca aspect şi purtare, încât odată îl întrebasem câţi copii născuse. Se posomorâse. Nu născuse niciodată. Ca tată însă, procrease patru. Fusese unul dintre multele bobârnace pe care le căpătăm mereu. Şocul cultural nu reprezenta nimic pe lângă şocul biologic, pe care-l suportam ca mascul printre fiinţe care, cinci şesimi din timp, erau hermafrodiţi asexuaţi.

Buletinele radiofonice relatau pe larg acţiunile noului prim-ministru, Pemmer Harge rem ir Tibe. Majoritatea ştirilor se refereau la evenimente din. nordul Văii Sinoth. În mod limpede, Tibe intenţiona să reia revendicările Karhidei pentru regiunea aceea. Exact genul de acţiuni care, pe oricare altă planetă în această etapă a civilizaţiei, ar fi declanşat un război. Dar pe Gethen nimic nu declanşa un război. Dispute, asasinate, răzbunări, expediţii de pradă, vendete, crime, torturi şi mârşăvii — toate acestea se numărau printre faptele oamenilor, însă nu duceau la război. Se părea că le lipsea capacitatea de mobilizare. În această privinţă se comportau ca animalele sau ca femeile. Nu aveau comportamentul bărbaţilor sau al furnicilor. Oricum, deocamdată nu făcuseră aşa ceva. Cunoştinţele mele despre Orgoreyn indicau că în ultimele cinci-şase secole devenise o societate tot mai mobilizată, un adevărat stat naţional. Goana după prestigiu, mai ales în domeniul economic, o putea sili pe Karhide să caute să-şi întreacă vecina, să devină o naţiune, şi nu o ceartă între familii, aşa cum afirmase Estraven, să devină, cum tot el spusese, patriotardă. Dacă s-ar fi petrecut aşa ceva, s-ar fi putut ca gethenienii să aibă o excelentă ocazie de a dobândi condiţiile favorabile războiului.

Doream să merg în Orgoreyn pentru a vedea dacă bănuielile mele în această privinţă erau corecte, dar mai întâi voiam să termin cu Karhide. De aceea, am vândut încă un rubin bijutierului cu chip brăzdat de cicatrice de pe strada Eng şi, fără alte bagaje decât ansiblul, câteva instrumente, banii şi un rând de veşminte, am pornit cu o caravană comercială în cea dintâi zi a primei luni de vară.

Luntrile au plecat în zori din docurile măturate de vânturi ale Portului Nou. Au trecut pe sub Arc şi au pornit spre răsărit. Douăzeci de vehicule asemănătoare unor barje uriaşe, dar silenţioase, înaintând una câte una pe şenile, pe străzile afundate ale Erhenrangului, prin negurile dimineţii. Purtau containere, cu lentile, role de benzi audio, bobine de sârmă din cupru şi platină, cupoane de stofe din fibre vegetale, prelucrate şi ţesute în Cataracta Vestică, lăzi cu solzi uscaţi de peşti din Golf, cutii cu rulmenţi şi alte piese mărunte, şi zece vagoane de grăunţe kardik orgota, destinate provinciei de graniţă Pering Storm, colţul nord-estic al uscatului.

Pe Marele Continent, toate transporturile se fac cu aceste platforme acţionate electric, care, ajunse pe râuri şi canale, se transformă în şlepuri. În lunile cu zăpezi mari, lentele tractoare-plug, săniile motorizate şi corăbiile din sloiuri de pe râurile îngheţate sunt singurele mijloace de transport, alături de schiuri şi săniile trase de oameni. Pe durata Dezgheţului, nici o formă de transport nu este sigură, drept care, până în vară, traficul de mărfuri se întrerupe. Vara, drumurile sunt ticsite de caravane. Circulaţia este controlată. Fiecare vehicul sau caravană este obligat să păstreze în permanenţă legătura radio cu staţiile de verificare de pe drumuri. În ciuda aglomeraţiei, viteza traficului se menţine aproape constantă la patruzeci de kilometri pe oră (terriana). Gethenienii ar putea obţine şi viteze mai mari, dar nu o fac. Dacă sunt întrebaţi de ce nu se grăbesc, ei răspund: „De ce să gonim?" Similar cu replica terrienilor când îi întrebi de ce vehiculele lor trebuie să meargă atât de repede: „De ce nu?" Gusturile nu se discută. Terrienii simt că trebuie să ajungă cât mai departe, să facă progrese. Locuitorii de pe Iarnă, care trăiesc permanent în Anul Unu, consideră că progresul e mai puţin important decât Prezenta.

Gusturile mele erau terriene şi, părăsind Erhenrangul, mă irita ritmul caravanei. Aş fi dorit să cobor şi să alerg. Eram fericit că scăpam de lungile străzi pietruite, deasupra cărora atârnau acoperişuri negre, abrupte şi nenumărate turle, de oraşul fără soare, în care toate şansele mele se preschimbaseră în spaimă şi trădare.

Urcând dealurile de la poalele Kargavului, caravana făcea popasuri dese, dar scurte, pentru ca să mâncăm la hanurile de pe drum. Tocmai după-amiază am ajuns pe culmea unei coline de unde puteam zări întregul lanţ muntos. Am văzut Kostorul, care are şase kilometri înălţime, gigantica pantă a versantului său vestic ascundea piscurile aflate în nordul lui, dintre care unele ajungeau la zece mii de metri. În sudul Kostorului, crestele se distingeau albe pe fundalul unui cer incolor. Am numărat treisprezece, ultima o scânteiere neclară în pâcla depărtării din miazăzi. Şoferul mi le-a numit pe toate şi, într-un efort prietenesc de-a mă înfricoşa, mi-a povestit despre avalanşe, luntre azvârlite în prăpastie de vânturi, echipaje izolate săptămâni de zile pe înălţimi inaccesibile şi multe altele. Mi-a descris în amănunt cum văzuse cu ochii lui un vehicul derapând şi prăbuşindu-se într-o crevasă adâncă de cinci sute de metri. Remarcabilă, spunea el, fusese încetineala cu care căzuse. Păruse că plutise în abis toată după-amiaza şi se simţise nespus de fericit să-l vadă, în sfârşit, dispărând fără zgomot în stratul de zăpadă gros de cincisprezece metri de pe fund.

La ora trei ne-am oprit să prânzim la un han mare, o clădire impunătoare, cu vetre gigantice vuind şi săli uriaşe, cu tavanele din grinzi, pline de mese încărcate cu mâncare bună, însă nu am rămas peste noapte. Caravana mergea non-stop, grăbindu-se (în stilul ei karhidish) să ajungă înainte de deschiderea sezonului în Pering Storm şi să ia crema pieţii pentru întreprinzătorii ei negustori. Acumulatorii au fost încărcaţi, şoferii s-au schimbat şi am pornit mai departe. Unul din vehicule slujea drept dormitor, numai pentru şoferi. Nu existau paturi pentru pasageri. Mi-am petrecut nopţile în cabina rece, pe scaunul tare, cu o pauză aproape de miezul nopţii, ca să cinăm la un mic han aflat pe înălţimile dealurilor. Karhide nu era o ţară a confortului. La revărsatul zorilor eram treaz şi am văzut că lăsasem totul în urmă, în afară de stânci, gheaţă, lumină şi de drumul îngust ce urca mereu sub şenilele noastre. Tremurând, m-am gândit că, exceptând bătrânele şi pisicile, oricine putea găsi ceva care să transceadă confortul.

Pe povârnişurile acestea teribile, din granit şi zăpadă, nu mai existau hanuri. La orele de masă, luntrile se opreau tăcute, una după cealaltă, pe o pantă de treizeci de grade, acoperită de nea, şi toţi oamenii coborau din cabine şi se strângeau în jurul dormitorului, unde se serveau castroane cu supă fierbinte, felii de mere-de-pâine uscate şi căni cu bere acidulată. Tropăiam în omăt, înghiţind totul pe nemestecate, cu spinările spre vântul muşcător, ce purta o pulbere scânteietoare de zăpadă uscată. După aceea, reveneam în luntre şi continuam urcuşul. La amiază, în trecătorile din Wehoth, la aproape patru mii cinci sute de metri altitudine, erau 28°C la soare şi -10°C la umbră. Motoarele electrice erau atât de silenţioase încât puteai auzi avalanşele vuind pe versanţii albăstrui de cealaltă parte a văilor, la treizeci de kilometri depărtare.

Spre sfârşitul după-amiezii am depăşit vârful, la Eskar, la patru mii şase sute de metri altitudine. Privind faţa sudică a Kostorului, pe care ne târâsem toată ziua, am zărit o formaţiune stâncoasă stranie, cam la patru sute de metri deasupra drumului, asemănătoare unui castel.