— Vezi Cetăţuia de sus? întrebă şoferul.

— E o clădire?

— Este Cetăţuia Ariskostor.

— Dar nimeni n-ar putea trăi acolo.

— Oho, Bătrânii puteau! Cândva am lucrat cu o caravană care le aducea alimente din Erhenrang, la sfârşitul verii. E adevărat, zece-unsprezece luni pe an nu pot coborî de acolo, dar nu le pasă. Sunt vreo şase sau opt pustnici.

Am privit meterezele de piatră grosolană, solitare în imensa singurătate a înălţimilor, şi nu i-am dat crezare şoferului, dar n-am comentat în nici un fel. Dacă exista cineva care să poată supravieţui într-un asemenea cuib de vulturi, acesta putea fi numai un karhidean.

Coborând, drumul cotea larg către nord, apoi spre sud, strecurându-se pe marginea prăpăstiilor, deoarece faţa estică a Kargavului este mai abruptă decât cea vestică, prăbuşindu-se către şes în trepte gigantice, terase muntoase de origine tectonică. Înainte de apusul soarelui, am văzut un şirag mititel de puncte, deplasându-se imperceptibil printr-o uriaşă umbră albă, la două mii de metri mai jos, o caravană ce plecase din Erhenrang cu o zi înaintea noastră. A doua zi am trecut şi noi pe acolo şi ne-am târât pe aceeaşi pantă acoperită de zăpadă, extrem de încet, fără zgomote care să declanşeze o avalanşă. Din locul acela am putut distinge o vreme, hăt dedesubt şi spre est, ţinuturi întinse, neclare datorită norilor şi umbrelor de nori, brăzdate de argintul râurilor. Era câmpia Rerului.

Am ajuns în Rer după patru zile de drum. Cele două oraşe sunt despărţite de o mie opt sute de kilometri, un zid înalt de câţiva kilometri şi două-trei mii de ani. Caravana s-a oprit în afara Porţii Vestice, unde urma să fie transbordată pe şlepuri. În Rer nu puteau intra luntrile de uscat sau maşinile. Oraşul fusese construit înainte ca vehiculele motorizate să fie folosite de karhideni, iar aceştia le utilizau de peste douăzeci de veacuri.

Oraşul nu are străzi, ci doar pasaje acoperite, asemănătoare unor tunele, iar vara se merge atât prin ele, cât şi pe deasupra lor, după dorinţă. Casele, insulele şi Vetrele sunt dispuse în fel şi chip, haotic, într-o dezordine incredibilă, care culminează brusc (aşa cum va face anarhia în Karhide) prin splendoare: măreţele turnuri, roşii ca sângele, şi fără ferestre, ale fostului Palat. Clădite cu şaptesprezece secole în urmă, turnurile acelea îi adăpostiseră vreme de o mie de ani pe regii Karhidei, până când Argaven Harge, primul din dinastia lui, a traversat Kargavul şi s-a stabilit în marea vale a Cataractei Vestice.

Toate clădirile din Rer sunt extrem de masive, cu fundaţii trainice, izolate împotriva frigului şi a precipitaţiilor. În timpul iernii, vântul de pe câmpii poate spulbera zăpada din oraş, însă atunci când viscoleşte şi troieneşte omătul, locuitorii nu curăţă străzile, deoarece nu au aşa ceva. Se folosesc de tunelele de piatră sau le lasă pe cele temporare să fie îngropate de nea. Doar acoperişurile caselor se ridică deasupra zăpezii, iar uşile-iernii pot fi prevăzute sub streşini sau chiar în acoperişuri cu nişte lucarne. Dezgheţul este anotimpul cel mai prost pe câmpiile acelea cu multe râuri. Atunci, tunelele se transformă într-o reţea de canalizare, iar spatiile dintre clădiri devin lacuri sau canale, pe care locuitorii Rerului se deplasează cu bărci, împingând cu vâslele micile sloiuri plutitoare. Şi, întotdeauna, peste praful verii, peste vălmăşagul de acoperişuri înzăpezite ale iernii sau peste inundaţiile primăverii veghează turnurile roşii, inima pustie şi indestructibilă a oraşului.

Am tras la un han teribil de scump, adăpostit la baza turnurilor. M-am deşteptat în zori, după multe coşmaruri, am plătit un preţ exorbitant pentru pat, dejun şi cele câteva indicaţii greşite asupra traseului pe care trebuia să-l urmez, şi am pornit pe jos să găsesc Otherhordul, o Cetăţuie străveche, nu departe de Rer. După nici cincizeci de metri de la han, m-am rătăcit. Menţinând turnurile înapoia mea şi uriaşul contur alb al Kargavului în dreapta, am părăsit oraşul prin sud, iar un copil de fermier întâlnit pe drum mi-a spus unde anume să cotesc spre Otherhord.

Am ajuns acolo la amiază. De fapt, la amiază am ajuns undeva, însă nu eram sigur unde anume. Era un codru sau o pădure deasă, totuşi, pădurile erau chiar mai îngrijite decât văzusem până atunci în ţara aceasta de pădurari harnici, iar poteca urca pe coasta dealului, pierzându-se printre copaci. După un timp, am observat la o mică distanţă în dreapta ei o colibă din lemn şi apoi o clădire mai mare, construită din buşteni, puţin mai departe, în stânga. De undeva dintr-acolo venea o aromă delicioasă de peşte fript.

Am pornit încet pe cărare, oarecum nesigur. Nu ştiam cum reacţionează handdarata faţă de turişti. De fapt, cunoşteam foarte puţine lucruri despre ei. Handdara este o religie lipsită de instituţii, de preoţi, de ierarhie, fără legăminte şi fără crez. Nici acum nu pot spune dacă are sau nu un Dumnezeu. Nu poate fi definită exact şi nici încadrată undeva. Singura ei manifestare permanentă o găseşti în Cetăţui, refugii, unde oamenii pot petrece o noapte sau toată viaţa. Nu aş fi vizitat locurile tainice ale acestui cult straniu şi intangibil dacă n-aş fi dorit să răspund întrebării lăsate nerezolvate de Investigatori: ce sunt Prezicătorii şi cu ce se ocupă ei?

De fapt, petrecusem mai multă vreme în Karhide decât Investigatorii, şi mă îndoiam că exista vreun adevăr în poveştile despre Prezicători şi profeţiile lor. Legendele despre oracole reprezintă un loc comun la toate rasele Omului. Prezic atât zeii cât şi spiritele, şi calculatoarele. Ambiguitatea oracolului sau probabilitatea statistică oferă portiţe de scăpare, iar contradicţiile sunt înlăturate de credinţă. Cu toate acestea, legendele merită cercetate. Nu convinsesem încă nici un karhidean de existenţa telepatiei, nu aveau să creadă în ea până n-o „vedeau" — exact poziţia mea în privinţa Prezicătorilor Handdarei.

Continuând pe potecă, mi-am dat seama că în negurile acelei păduri se întindea un sat, poate chiar un oraş, tot atât de haotic ca Rerul, dar rezervat, paşnic, rural. Deasupra acoperişurilor şi cărărilor atârnau crengi de hemmen, copacul cel mai răspândit pe Iarnă, un conifer rezistent, cu cetină groasă, stacojiu-palidă. Conurile lui acopereau potecile întretăiate, văzduhul era înmiresmat cu polen de hemmen şi toate casele erau construite din lemnul său închis la culoare. Mă oprisem după un timp, întrebându-mă la ce uşă să ciocănesc, când dintr-un desiş a apărut un individ care m-a salutat politicos.

— Căutaţi o locuinţă? s-a interesat el.

— Am venit cu o întrebare pentru Prezicători.

Hotărâsem să-i las să creadă, cel puţin la prima impresie, că eram karhidean. Aidoma Investigatorilor nu avusesem vreo dificultate în a mă confunda cu localnicii. Printre atâtea dialecte karhidish, accentul meu trecea neobservat iar anomaliile mele sexuale erau ascunse de straiele groase. Îmi lipseau coama deasă de păr fin şi ochii piezişi ai gethenianului tipic şi eram mai oacheş şi mai înalt decât cei mai mulţi, totuşi nu depăşeam zona variaţiilor normale. Barba îmi fusese epilată permanent înainte de a pleca din Ollul (pe atunci nu aflasem despre triburile „îmblănite" din Perunter, care nu au doar bărbi, ci şi păr pe tot corpul, ca terienii albi). Uneori eram întrebat cum îmi spărsesem nasul. Eu îl am turtit, nasul gethenianului e proeminent şi îngust, cu nări strâmte, adaptate respirării aerului îngheţat. Persoana de pe cărarea din Otherhord îmi privi uşor curioasă nasul şi răspunse:

— Atunci poate că doriţi să vorbiţi cu Urzitorul? Dacă n-a plecat cu sania de lemne, ar trebui să fie în luminiş. Sau preferaţi să discutaţi mai întâi cu un Celibatar?

— Nu ştiu exact. Sunt total ignorant.

Tânărul râse şi făcu o plecăciune:

— Mă simt onorat! rosti el. Trăiesc aici de trei ani, dar încă n-am dobândit destulă ignoranţă ca să merite s-o amintesc.

Era extrem de amuzat, totuşi se purta cu blândeţe, şi am reuşit să-mi amintesc suficiente fragmente din ştiinţa Handdara ca să-mi dau seama că mă lăudasem, ca şi cum aş fi venit la el şi i-aş fi zis: „Sunt foarte arătos…"