— Păi, la aceeaşi latitudine, pe Terra nu ninge niciodată.

— Nu ninge niciodată. Nu ninge niciodată? Hohoti, realmente înveselit, aşa cum râde un copil la o minciună amuzantă, încurajând şi alte năzdrăvănii.

— Regiunile noastre subarctice seamănă cu zonele voastre locuibile. În comparaţie cu voi, suntem mai îndepărtaţi de ultima noastră eră glaciară. În esenţă, Terra şi Gethen se aseamănă foarte mult. De fapt, e o remarcă valabilă pentru toate planetele locuite. Oamenii pot vieţui doar într-un anumit ambient, destul de limitat în privinţa condiţiilor naturale. Gethen se găseşte la una din extreme…

— Deci există şi planete mai fierbinţi decât a voastră?

— Majoritatea au temperaturile medii mai ridicate. Unele sunt fierbinţi: de pildă, Gde, care în cea mai mare parte e acoperită de nisip şi deşert stâncos. A fost caldă de la bun început, iar o civilizaţie nesăbuită i-a distrus echilibrul natural acum cincizeci-şaizeci de mii de ani. Mai exact a tăiat toate pădurile şi le-a folosit ca lemn de foc. Planeta continuă să fie populată şi, dacă am înţeles bine textele sacre, seamănă cu ideea Yomesh despre locui în care ajung hoţii după moarte.

Comparaţia îi smulse lui Obsle un rânjet tăcut şi aprobator, care m-a făcut brusc să-mi schimb părerea despre el.

— Unii deviaţionişti afirmă că Interimatele Postmortem există în mod fizic pe alte lumi, pe alte planete din universul real. Cunoşti această teorie, domnule Ai?

— Nu. Am fost descris în multe feluri, dar nimeni nu m-a categorisit drept o fantomă.

Vorbind, am privit întâmplător în dreapta şi, la cuvântul „fantomă", am zărit una. Întunecată, în vesminte negre, nemişcată şi adumbrită, stătea lângă mine — fantoma de la banchet.

Atenţia lui Obsle se îndreptase asupra celuilalt vecin, iar cei mai mulţi comeseni îl ascultau pe Slose, aflat în capul mesei. Am rostit cu glas scăzut:

— Nu mă aşteptam să te întâlnesc aici, Lord Estraven.

— Surprizele fac viaţa posibilă, mi-a răspuns.

— Port un mesaj pentru dumneata.

Mă privi întrebător.

— E vorba de nişte bani care îţi aparţin. Ţi-i trimite Foreth rem ir Osboth. În momentul de faţă se află în casa domnului Shusgis. Mă voi îngriji să-ţi parvină.

— Eşti foarte amabil, domnule Ai.

Era potolit, supus, la strâmtoare — un surghiunit trăind într-o ţară străină. Nu părea dornic să discute cu mine şi nici eu n-aveam chef să vorbesc cu el. Totuşi, pe durata acelei îndelungate, îmbelşugate şi gălăgioase petreceri — deşi întreaga atenţie îmi era îndreptată către puternicii orgota, care intenţionau să mă ajute sau să mă folosească — am fost extrem de conştient de prezenta lui, de tăcerea lui, de chipul lui smead, întors în alta parte. Şi mi-am spus, alungându-mi însă gândul ca neîntemeiat, că nu venisem în Mishnory să mănânc peşte prăjit cu Comensualii din proprie iniţiativă şi că nu ei mă aduseseră aici, ci el.

Legendă din estul Karhidei, istorisită în Gorinhering de Tobord Chorhawa şi înregistrată de G.A. Este binecunoscută în diferite versiuni, iar o piesă „habben", bazată pe ea, face parte din repertoriul actorilor ambulanţi din estul Kargavului.

CU MULT TIMP ÎN URMĂ, înainte de domnia lui Argaven I, care a făcut din Karhide un singur regat, exista o duşmănie de moarte între Domeniul Stok şi Domeniul Estre din Ţinutul Kerm. Cele două Domenii s-au hărţuit vreme de trei generaţii, dar vrajba nu se putea sfârşi întrucât era cauzată de pământ. În Kerm, pământul mănos era puţin şi mândria unui Domeniu o constituia lungimea hotarelor sale, iar Lorzii din Ţinutul Kerm sunt oameni mândri şi iuţi la mânie, cu umbre întunecate.

În luna Irrem, moştenitorul Lordului de Estre, schiind peste lacul Piciorul-Gheţii ca să vâneze pesthry, a ajuns pe o gheaţă subţire şi a căzut în apă. Ajutându-se cu beţele schiurilor, a izbutit sa iasă din lac, dar era într-o situaţie grea, deoarece era ud leoarcă, vremea era kurem şi se apropia noaptea. Dându-şi seama că nu avea nici o şansă de a ajunge în Estre, aflat la doisprezece kilometri la deal, porni spre satul Ebos, de pe ţărmul nordic al lacului. Se lăsă noaptea, iar ceaţa coborî de pe gheţar şi se răspândi peste lac, aşa încât nu mai putea desluşi drumul. Mergea prudent, temându-se de gheaţa subţire, totuşi grăbit, deoarece frigul îi intrase în oase şi în curând n-avea să se mai poată mişca. În cele din urmă, văzu o lumină înaintea lui. Îşi zvârli schiurile, pentru că malul lacului era pe alocuri lipsit de zăpadă. Picioarele nu-l mai ascultau şi se târî cu greu către lumină. Se abătuse mult de la drumul spre Ebos. Căsuţa din care răzbătea lumina se găsea într-un desiş de copaci thore, singurii arbori din Ţinutul Kerm, care nu erau mai înalţi decât acoperişul. Estraven lovi cu pumnii în uşă şi strigă. Cineva îi deschise şi-l aduse lângă foc.

Omul care îi deschisese era singurul locuitor al căsuţei. Îl dezbrăcă pe Estraven, ale cărui haine îngheţaseră şi păreau turnate din fier, şi-l aşeză, gol-puşcă, între blănuri. Cu căldura propriului său trup îi alungă degerăturile picioarelor, mâinilor şi feţei, apoi îi dădu să bea bere fierbinte. În cele din urmă, tânărul îşi reveni şi dădu cu ochii de salvatorul său.

Era un necunoscut, la fel de tânăr ca el. Cei doi se priviră. Amândoi erau arătoşi, cu trupuri puternice şi trăsături regulate, înalţi şi oacheşi. Estraven zări focul kemmerului pe chipul celuilalt.

— Sunt Arek din Estre, spuse el.

Celălalt răspunse:

— Sunt Therem din Stok.

Atunci Estraven râse şi întrebă:

— M-ai încălzit şi m-ai readus la viaţă ca să mă ucizi, Stokven?

— Nu, răspunse gazda sa.

Îi atinse braţul cu mâna, parcă verificând dacă izgonise gerul. Sub atingere, Estraven simţi văpaia trezindu-se în el, deşi mai avea vreo două zile până la kemmer. Aşa că, o vreme, amândoi rămaseră nemişcaţi, doar mâinile atingându-li-se.

— Sunt la fel, rosti Stokven, lăsându-şi palma peste cea a lui Estraven. (Mâinile lor aveau aceeaşi lungime şi formă, deget cu deget, potrivindu-se ca palmele lipite ale aceluiaşi individ.) Nu te-am văzut până acum, continuă el. Noi suntem duşmani de moarte.

Se ridică şi înteţi focul din cămin, apoi reveni lângă Estraven.

— Suntem duşmani de moarte, încuviinţă Estraven. Aş dori să-ţi jur kemmering.

— Şi eu ţie, zise celălalt.

Şi-au jurat kemmering unul celuilalt, iar în Ţinutul Kerm, atunci ca şi acum, jurământul de credinţă nu poate fi rupt şi nici înlocuit. Noaptea aceea, a doua zi şi noaptea următoare le-au petrecut în coliba din pădure, de lângă lacul îngheţat. Dimineaţa, la colibă a sosit un grup de oameni din Stok. Unul dintre ei îl cunoştea din vedere pe Estraven. N-a rostit nici un cuvânt, ci şi-a scos cuţitul şi acolo, sub ochii lui Stokven, l-a înjunghiat pe Estraven în gât şi în piept, iar tânărul s-a prăbuşit mort peste vatra rece.

— Era moştenitorul Estrei, a spus ucigaşul.

Stokven a rostit:

— Pune-l pe sania ta şi du-l în Estre, pentru înmormântare.

Apoi s-a întors în Stok. Oamenii au plecat cu trupul lui Estraven pe sanie, dar l-au lăsat pradă fiarelor, în pădurea de thore, şi au revenit în Stok în aceeaşi seară. Therem s-a ridicat înaintea părintelui său trupesc, Lordul Harish rem ir Stokven, şi i-a întrebat:

— Aţi făcut după cum v-am cerut?

Ei au răspuns:

— Da.

— Minţiţi, le-a spus Stokven, căci nu v-aţi mai fi întors vii din Estre. Aceşti oameni mi-au nesocotit porunca şi au minţit pentru a-şi tăinui nesupunerea. Cer să fie alungaţi.

Lordul Harish a încuviinţat, şi ei au fost izgoniţi din Vatră şi din lege.

Curând după aceea, Therem şi-a părăsit Domeniul, spunând că dorea să locuiască pentru o vreme în Cetăţuia Rotherer, şi n-a mai revenit în Stok decât după un an.