Am revenit în odaia caldă. Prin contrast, mi se părea de un confort vulgar, cu radiatoarele ei, cu scaunele capitonate, cu patul încărcat de blănuri, covoarele, draperiile şi husele — totul pentru a menţine căldura.

Mi-am îmbrăcat haina de iarnă şi am ieşit să mă plimb, deprimat pe o planetă deprimantă. Trebuia să prânzesc cu Comensualii Obsle şi Yegey, şi cu alţii pe care îi întâlnisem în seara trecută, pentru a face noi cunoştinţe.

De obicei, prânzul se serveşte sub formă de bufet şi se consumă în picioare, poate ca să te facă să uiţi că ţi-ai petrecut toată ziua aşezat la masă. Acum însă, fiind un prânz oficial, se puseseră scaune în jurul mesei, iar bufetul era enorm: vreo douăzeci de feluri de mâncare, fierbinţi şi reci, cele mai multe pe bază de ouă-de-sube şi mere-de-păine. În faţa platourilor, înainte de a se aplica restricţiile referitoare la conversaţie, Obsle mi-a vorbit în vreme ce-şi încărca farfuria cu omletă.

— Ştii, tipul numit Mersen este spion din Erhenrang, iar Gaum, cel de colo, este unul din agenţii cunoscuţi ai Sarfului.

Vorbise natural, apoi râsese de parcă i-aş fi replicat ceva amuzant şi se îndreptă spre peştele marinat.

Habar n-aveam ce era „Sarful".

Când începusem să ne aşezăm, a intrat un tânăr care i-a şoptit ceva lui Yegey, gazda, iar acesta s-a întors spre noi:

— Veşti din Karhide, rosti el. Argaven a născut azi-dimineaţă, dar copilul n-a trăit decât o oră.

Se făcu linişte, urmată de rumoare, apoi chipeşul Gaum hohoti şi ridică halba.

— Fie ca toţi regii Karhidei să trăiască la fel de mult! strigă el.

Unii băură în cinstea acestui toast, dar cei mai mulţi n-o făcură.

— Pentru numele lui Meshe, să râzi la moartea unui copil! pufni un bătrân gras, înveşmântat în purpuriu, aşezându-se greoi alături de mine, cu jambierele ridicate în jurul coapselor, aidoma unei fuste, şi strâmbându-se dezgustat.

Începură discuţii despre posibilul moştenitor al lui Argaven. Fiind cu mult trecut de patruzeci de ani, regele n-avea să mai poată naşte şi succesorul său avea să fie desemnat dintre fiii-kemmering. Se făceau, de asemenea, speculaţii despre durata regenţei lui Tibe. Unii considerau că urma să se încheie imediat, dar mulţi erau mai rezervaţi.

— Dumneata ce crezi, domnule Ai? întrebă individul numit Mersen, pe care Obsle îl identificase drept agent karhidish şi, probabil, unul dintre oamenii lui Tibe. Ai venit recent din Erhenrang. Ce se vorbeşte acolo despre aceste zvonuri potrivit cărora Argaven a abdicat, fără să anunţe, în favoarea vărului său?

— Într-adevăr, circulă unele zvonuri.

— Crezi că au vreun fundament?

— Habar n-am, am răspuns şi în momentul acela gazda a intervenit cu o remarcă despre vreme, deoarece oaspeţii începuseră să mănânce.

După ce servitorii au luat farfuriile şi muntele de resturi fripte sau marinate ale bufetului, ne-am aşezat cu toţii în jurul mesei lungi, să bem din ceşcuţele cu lichior tare, apa-vieţii, cum îi spuneau. Atunci au început să-mi pună întrebări.

După examinarea mea de către medicii şi savanţii din Erhenrang, nu mai stătusem în faţa unui grup de oameni dornici să le răspund la întrebări. Puţini erau karhidenii, chiar printre pescarii şi fermierii cu care îmi petrecusem primele luni, care doriseră să-şi satisfacă curiozitatea — adesea extrem de puternică — întrebând în mod direct. Erau teribil de complicaţi, introvertiţi şi indirecţi. Nu le plăceau întrebările şi răspunsurile. M-am gândit la ceea ce-mi spusese Faxe despre răspunsuri în Cetăţuia Otherhord… Până şi specialiştii îşi limitaseră întrebările la subiecte strict fiziologice, ca funcţiile glandulare şi circulatorii în privinţa cărora ne deosebeam cel mai mult de gethenieni. Nu se interesaseră niciodată, de pildă, ce influenţă avea sexualitatea permanentă a rasei mele asupra instituţiilor sociale şi cum ne controlam kemmerul nostru „permanent". Îmi ascultaseră explicaţiile, aşa cum şi psihologii mă ascultaseră când le povestisem despre limbajul telepatic. Dar nici unul, exceptându-l poate pe Estraven, nu reuşise să îndrăznească să pună suficiente întrebări pentru a obţine imaginea exactă a societăţii terriene sau ecumenice.

În Orgoreyn erau mai puţin obsedaţi de prestigiul şi de mândria individuală, şi de aceea întrebările nu-l insultau nici pe cel care le punea şi nici pe cel care răspundea. Am priceput totuşi repede că unii dintre ei doreau să mă prindă pe picior greşit şi să dovedească faptul că eram un escroc. O clipă, lucrul acesta mă descumpăni. Desigur, în Karhide întâlnisem neîncrederea, însă rareori dorinţa de a fi neîncrezător. În ziua paradei din Erhenrang, Tibe jucase spectacolul rafinat al complicelui la farsă, dar acum ştiam că o făcuse cu scopul de a-l discredita pe Estraven şi bănuiam că, de fapt, Tibe mă crezuse. La urma urmei, îmi văzuse landerul mic cu care coborâsem pe planetă, putuse consulta, ca orice doritor, rapoartele inginerilor asupra navei şi ansiblului. Însă nici unul dintre aceşti orgota nu văzuse nava. Le-aş fi putut arăta ansiblul, dar nu era un „artefact extra-gethenian" prea convingător. Datorită complexităţii lui, putea fi considerat atât farsă cât şi adevăr. Vechea Lege a Embargoului Cultural se opunea în această fază importului de artefacte ce puteau fi analizate şi reproduse, şi de aceea nu mă însoţiseră decât nava şi ansiblul, caseta cu fotografii, ciudăţenia evidentă a trupului meu şi singularitatea imposibil de dovedit a minţii. Fotografiile au circulat în jurul mesei şi au fost examinate cu expresia indiferentă ce se poate observa pe chipurile oamenilor care privesc poze de familie aparţinând altora. Întrebările au continuat. „Ce este Ecumenul?" întrebase Obsle. „O planetă, o uniune,de planete, un loc, un guvern?"

— Ei bine, toate şi nici una. „Ecumen" e cuvântul nostru terrian. În graiul comun se numeşte „Familia", în karhidish ar fi „Vatra", în orgota nu sunt sigur, căci nu cunosc încă destul de bine limba. Cred că în nici un caz „Comensualitate", deşi există similitudini incontestabile între Guvernul Comensual şi Ecumen. În orice caz, Ecumenul nu este câtuşi de puţin un guvern, ci o încercare de a reunifica misticul şi politicul, iar în privinţa asta e mai degrabă un eşec. Dar până acum eşecul lui a făcut mai mult bine umanităţii decât succesele predecesorilor săi. Este o societate şi are, cel puţin potenţial, o cultură. E o formă de educaţie. Dintr-un punct de vedere, e un fel de şcoală foarte vastă — de-a dreptul uriaşă. Esenţa lui o reprezintă comunicaţiile şi cooperarea, şi de aceea, din alt punct de vedere, este o Ligă sau o uniune de planete, având un anumit grad de organizare convenţională centralizată. Eu reprezint tocmai acest aspect, cel al Ligii. Ca entitate politică, Ecumenul funcţionează prin coordonare, nu prin decrete. Nu-şi impune legile, deciziile sunt luate prin consilii şi consimţământ, nu prin consens sau comandă. Ca entitate economică, este extrem de activ, îngrijindu-se de comunicaţiile interplanetare şi menţinând balanţa comercială între cele Optzeci de Lumi. Mai exact, optzeci şi patru, dacă Gethen intră în Ecumen…

— Ce vrei să spui prin „nu-şi impune legile"? întrebă Slose.

— Nu are o legislaţie. Statele membre îşi urmează legile proprii. Atunci când apar conflicte, Ecumenul mediază, încearcă să facă o corecţie legislativă sau etică, o colaborare sau o opţiune. Dacă Ecumenul, privit ca o entitate supraorganică, dă greş în cele din urmă, el va trebui să devină o forţă păstrătoare de pace, să formeze o poliţie şi aşa mai departe. Dar actualmente nu este nevoie… Toate planetele centrale trec printr-o fază de revenire din epoca dezastruoasă de acum două secole, reînviind tehnici şi idei pierdute, reînvăţând să vorbească.

Cum oare puteam explica Epoca Duşmanului şi consecinţele unui popor care nu avea termen pentru „război"?

— Este absolut fascinant, domnule Ai, interveni gazda, Comensualul Yegey, un individ delicat şi spilcuit, cu vorba tărăgănată şi ochii pătrunzători. Totuşi nu-mi dau seama ce doresc ei de la noi. Vreau să spun: la ce le-ar sluji a optzeci şi patra lume? Nu este nici măcar teribil de inteligentă. Noi n-avem navele stelare şi celelalte minunăţii pe care le au alte planete.