Continua să ningă, o ninsoare uşoară de primăvară, mult mai plăcută decât ploaia neîncetată a Dezgheţului abia terminat. Am mers prin Palatul înconjurat de perdeaua albă şi tăcută a fulgilor, rătăcindu-mă o singură dată. Palatul din Erhenrang e o citadelă interioară — un amalgam de clădiri, turle, grădini, curţi, ganguri, pasaje acoperite, coridoare fără platforme, tufişuri şi temniţe — produsul nenumăratelor secole de paranoia. Deasupra tuturora se înalţă zidurile sumbre, stacojii şi baroce ale Casei Regal 2, care, deşi permanent populată, nu este locuită decât de rege. Toţi ceilalţi — slugi, curteni, Lorzi, miniştri, parlamentari sau gărzi — dorm în alte clădiri ale Palatului. Drept semn al deosebitei preţuiri regale, Estraven locuia în pavilionul Colţului Roşu, construit cu patru sute patruzeci de ani în urmă pentru Harmes, iubitul lui Emran al III-lea, a cărui frumuseţe este încă slăvită, care a fost răpit, mutilat şi torturat de către asasini plătiţi de Facţiunea Interioară. Emran al III-lea a murit după patruzeci de ani, răzbunându-se permanent pe sărmana lui ţară, ce l-a poreclit Nefericitul. Tragedia este atât de veche încât, chiar dacă oroarea ei s-a şters, umbrele şi zidurile clădirii par să răspândească o atmosferă de trădare şi melancolie. Grădina era mică şi împrejmuită. Arbori serem se plecau deasupra unui iaz stâncos. În lumina slabă ce răzbătea dinspre ferestre, vedeam fulgii şi sporii albi, aţoşi ai copacilor coborând laolaltă, lent, pe apa neagră. Estraven mă aştepta, cu capul descoperit şi fără haină, în ger, privind în noapte căderea aceea tainică şi continuă de zăpadă şi seminţe. Mă salută cu glas scăzut şi mă conduse înăuntru! Nu avea alţi musafiri.

Amănuntul acesta m-a surprins, dar ne-am aşezat imediat să cinăm, iar afacerile nu se discută la masă. În plus, eram de-a dreptul fascinat de delicioasele feluri servite, chiar şi de nelipsitele mere-de-pâine, gătite de un bucătar a cărui artă am lăudat-o din toată inima. După cină, am trecut lângă foc, să bem o bere fierbinte. Pe o planetă pe care unul dintre tacâmurile obişnuite este un mic instrument cu ajutorul căruia se sparge gheaţa formată pe suprafaţa băuturilor, berea fierbinte reprezintă un lux demn de apreciat.

La masă, Estraven flecărise prietenos. Acum stătea vizavi de mine, de cealaltă parte a şemineului, şi tăcea. Deşi trăiam de aproape doi ani pe Iarnă, încă nu izbutisem să-i văd pe locuitorii planetei prin propriii lor ochi. Încercasem, dar, cu toate strădaniile mele, îmi dădeam seama că-i percepeam pe gethenieni mai întâi ca bărbaţi, apoi ca femei, limitându-i la acele categorii atât de lipsite de importantă pentru natura lor, dar atât de esenţiale pentru a mea. Astfel, sorbindu-mi berea acidulată şi aburindă, mă gândeam că în timpul mesei comportamentul lui Estraven fusese feminin: fermecător şi plin de tact, totuşi lipsit de substanţă, amăgitor şi iscusit. Oare tocmai această feminitate suplă şi catifelată nu-mi plăcea la el, făcându-mă să nu-i acord încredere? Era imposibil s-o consider femeie pe fiinţa aceasta smeadă, ironică şi cu o puternică personalitate, aflată lângă mine, în penumbra luminată de văpăile focului. Cu toate astea, de câte ori mă gândeam la Estraven ca la un bărbat, aveam impresia unui fals, a unei imposturi. Vina îi aparţinea lui sau ţinea de prejudecăţile mele? Glasul îi era blând şi oarecum sonor, însă nu profund. Nu putea fi considerat glas de bărbat, dar nici de femeie…

— Iartă-mă, spunea el, că a trebuit să amân atât de mult plăcerea de-a te primi în casa mea. Mă bucur cel puţin că între noi nu mai există problema protejării.

Surprins, am tăcut o vreme. Într-adevăr, până acum el fusese protectorul meu neoficial. Voise oare să spună că audienţa pe care mi-o aranjase mâine la rege mă aducea pe acelaşi plan cu el?

— Nu cred că înţeleg, i-am răspuns.

Tăcu şi el, evident uimit.

— Păi, zise în cele din urmă, venind aici… e clar că nu mai acţionez în numele dumitale pe lângă rege.

Vorbea parcă stânjenit de mine, nu de el. În mod clar, invitaţia lui şi acordul meu aveau o semnificaţie care-mi scăpase. Însă gafa mea ţinea de maniere, pe când a lui de moralitate. La început m-am gândit că avusesem dreptate să nu mă mai încred în Estraven. Nu era doar iscusit şi puternic, ci şi lipsit de onestitate. În tot timpul petrecut în Erhenrang mă ascultase, răspunsese întrebărilor mele, trimisese medici şi ingineri să cerceteze cât de străine erau trupul meu şi nava mea, mă prezentase unor persoane pe care trebuia să le cunosc şi, treptat, mă ridicase din poziţia avută în primul an — aceea de monstru straniu — la recunoaşterea actuală, de Trimis misterios, care urma să fie primit de rege. Acum, după ce mă adusese la înălţimea aceea primejdioasă, în mod brusc şi distant anunţa că-şi retrage sprijinul.

— M-ai lăsat să mă bizui pe dumneata…

— N-am făcut bine.

— Vrei să spui că după ce ai obţinut audienţa, nu vei interveni pe lângă rege în favoarea misiunii mele, aşa cum ai… Am avut prezenţa de spirit să mă opresc înainte de „promis".

— Nu pot.

Eram foarte furios, dar nu vedeam la el nici iritare, nici părere de rău.

— Poţi să-mi spui motivul?

— Da, încuviinţă după câteva clipe, apoi tăcu iarăşi.

În momentele acelea, am început să mă gândesc că un străin neputincios şi neprotejat n-ar trebui să solicite explicaţii de la primul ministru al unui regat, mai ales atunci când nu înţelege, şi probabil că nu va înţelege niciodată, bazele puterii şi acţiunile guvernului din regatul respectiv. Fără îndoială, era vorba de o chestiune de shifgrethor — prestigiu, reputaţie, poziţie, orgoliu — principiu intraductibil şi atotputernic al autorităţii sociale în Karhide şi în toate civilizaţiile getheniene. Iar în acest caz, eu nu puteam înţelege.

— Ai auzit ce mi-a spus regele astăzi, la ceremonie?

— Nu.

Estraven se aplecă prin faţa căminului, ridică recipientul cu bere dinăuntru şi-mi umplu halba. Nu mai spuse nimic, aşa încât am continuat:

— Nu l-am auzit pe rege să-ţi vorbească.

— Nici eu, îmi răspunse.

Am priceput că scăpasem un alt semnal. Blestemându-i ocolişurile femeieşti, am rostit:

— Lord Estraven, încerci să-mi spui că nu mai eşti în graţia regelui?

Bănuiesc că s-a înfuriat, dar nu s-a trădat cu nimic, zicând doar:

— Nu încerc să-ţi spun nimic, domnule Ai.

— La naiba, aş fi preferat s-o faci!

Mă privi ciudat.

— Ei bine, atunci, să zicem aşa… Există la Curte unele persoane care, după expresia dumitale, sunt în graţia regelui, dar nu-ţi agreează prezenţa sau misiunea de-aici.

„Iar tu te grăbeşti să te dai de partea lor, vânzându-mă ca să-ţi salvezi pielea", am gândit, însă era inutil s-o spun. Estraven era un politician, iar eu greşisem încrezându-mă în el. Chiar şi într-o societate bisexuală, politicianul este rareori un om integru. Invitaţia la cină dovedea că se gândise că aveam să-i accept trădarea tot atât de uşor pe cât o comisese el. În mod limpede, salvarea aparenţelor era cu mult mai importantă decât cinstea. De aceea m-am străduit să replic:

— Îmi pare rău că bunăvoinţa faţă de mine ţi-a pricinuit neplăceri.

Pusesem paie pe foc. M-am bucurat de un sentiment trecător de superioritate morală, însă nu pentru mult timp. El era prea imprevizibil.

Se lăsă pe spate, aşa încât lumina roşiatică a flăcărilor îi atingea genunchii, mâinile delicate şi mici, dar puternice, şi halba din argint, însă chipul îi rămase în umbră: o faţă smeadă, întotdeauna adumbrită de părul des şi lung, de sprâncenele groase, de gene şi de inexpresivitatea posacă. Poate cineva să descifreze chipul unei pisici, al unei foci, al unei vidre? Mi se părea că unii gethenieni aduceau cu asemenea animale, cu ochi adânci, strălucitori, ce nu-şi schimbă expresia când le vorbeşti.

— Neplăcerile mi le-am pricinuit singur, îmi răspunse, printr-o acţiune ce n-are nici o legătură cu dumneata, domnule Ai. Ştii că între Karhide şi Orgoreyn există un conflict cauzat de o porţiune dintre hotarul nostru şi Cataracta Nordică, lângă Sassinoth. Bunicul lui Argaven a revendicat Valea Sinoth pentru Karhide, dar Comensualii n-au recunoscut niciodată pretenţia respectivă. Pentru un strat gros de zăpadă ajunge, un singur nor. Ajutasem câţiva fermieri karhidish din vale să se mute înapoi în est, dincolo de vechiul hotar, gândindu-mă că acest conflict s-ar putea stinge de la sine dacă valea era pur şi simplu lăsată la orgota — care trăiesc acolo de câteva milenii. Cu câţiva ani în urmă, am făcut parte din Administraţia Cataractei Nordice şi i-am cunoscut pe fermierii aceia. Îmi repugnă ca ei să fie ucişi în urma unei invazii sau să fie trimişi la Fermele de Voluntari din Orgoreyn. De ce să nu elimin însuşi subiectul disputei…? Ideea aceasta nu este însă patriotică. Dimpotrivă, este o trădare şi pune la îndoială însuşi shifgrethorul regelui.