Ironiile lui şi aceste referiri la o dispută cu Orgoreynul pe teme de frontieră nu mă interesau. Am revenit la chestiunea care ne privea pe noi doi. Indiferent dacă mă încredeam sau nu în el, îmi putea fi încă util.

— Scuză-mă, i-am spus, dar sunt dezolat că problema câtorva fermieri poate periclita şansele misiunii mele pe lângă rege. Miza e mult mai importantă decât câţiva kilometri de frontieră.

— Da. Mult mai importantă. Dar poate că Ecumenul, care se întinde pe o sută de ani-lumină, va fi răbdător cu noi încă o vreme.

— Stabilii Ecumenului sunt oameni foarte răbdători. Ei vor aştepta o sută, chiar cinci sute de ani, pentru ca ţările de pe Grethen să delibereze şi să analizeze dacă se vor alătura sau nu restului omenirii. Eu vorbesc motivat de o speranţă personală. Şi de o dezamăgire personală. Mărturisesc, crezusem că, beneficiind de ajutorul dumitale…

— Şi eu crezusem. Oricum, gheţarii nu s-au format peste noapte…

Proverbul îi venise automat pe buze, dar mintea îi era în altă parte. Căzu pe gânduri. Mi l-am închipuit deplasându-mă de colo-colo, cu ceilalţi pioni, în jocul puterii sale.

— Ai venit în ţara mea, rosti în cele din urmă, într-un moment aparte. Lucrurile se schimbă. Pornim pe un drum nou. Deşi se pare că, mai degrabă, vom continua pe calea pe care am apucat-o. Sperasem că prezenţa şi misiunea dumitale ne-ar putea oferi o cu totul altă opţiune. Dar la momentul potrivit… şi în locul potrivit. Totul este extraordinar de riscant, domnule Ai.

Nemulţumit de generalităţile lui, am spus:

— Insinuezi că nu e momentul potrivit. Mă sfătuieşti să anulez audienţa?

Gafa mea suna şi mai rău în karhidish, dar Estraven nu reacţionă în nici un fel.

— Mă tem că numai regele are acest privilegiu, răspunse el încet.

— Oh, Doamne, da. N-am vrut să spun asta!

Mi-am lăsat fruntea în palme pentru un moment. Crescut în societatea deschisă, neconformistă a Terrei, n-aveam să-mi însuşesc niciodată protocolul şi impasibilitatea atât de apreciate de karhideni. Ştiam ce sunt regii, istoria Terrei e plină de ei, dar nu aveam o intuiţie, bazată pe experienţă, a privilegiului… n-aveam tact. Mi-am ridicat halba şi am sorbit o înghiţitură prelungă şi fierbinte.

— Ei bine, îi voi spune regelui mai puţine decât aş fi intenţionat s-o fac dacă puteam conta pe dumneata.

— Foarte bine.

— De ce? am întrebat.

— Domnule Ai, dumneata nu eşti nebun. Eu nu sunt nebun. Dar nici unul dintre noi nu este rege, înţelegi…? Bănuiesc că intenţionai să-i spui lui Argaven, în mod raţional, că misiunea dumitale aici este de-a încerca să înfăptuieşti o alianţă între Gethen şi Ecumen. Şi, tot în mod raţional, el cunoaşte deja acest lucru, pentru că, după cum ştii, l-am informat eu. Am susţinut cazul dumitale şi am încercat să-i trezesc interesul. N-am procedat bine, şi nici momentul n-a fost prielnic. Fiind prea interesat eu însumi, am uitat că el e rege şi nu vede lucrurile în mod raţional, ci ca un rege. Tot ceea ce i-am spus nu înseamnă pentru el nimic altceva decât că puterea îi este ameninţată, că regatul său nu-i decât un simplu fir de praf în spaţiu, iar calitatea lui de suveran nu reprezintă mare lucru pentru aceia care conduc o sută de planete.

— Nu, Ecumenul nu conduce, ci coordonează. Puterea lui este puterea membrilor săi — state şi planete. În urma alianţei cu Ecumenul, Karhide va fi infinit mai puţin ameninţată şi mult mai importantă decât a fost vreodată.

O vreme, Estraven nu răspunse. Rămăsese privind focul, ale cărui flăcări pâlpâiau, reflectate de halba lui şi de lanţul lat de argint strălucitor, purtat pe umeri ca însemn al funcţiei. În jurul nostru, clădirea cea veche era tăcută. Cina fusese adusă de un servitor, însă karhidenii, care nu au vasali sau servi, angajează servicii, nu persoane, şi de acum servitorii plecaseră la casele lor. O personalitate ca Estraven trebuia să aibă gărzi personale, deoarece asasinatele reprezintă o practică uzuală în Karhide, dar, nu văzusem şi nici nu auzisem garda. Rămăseserăm doar noi doi.

Rămăsesem cu un străin între zidurile unui palat întunecat, într-un oraş ciudat — schimbat datorită omătului — în inima erei glaciare a unei planete străine.

Brusc, tot ceea ce spusesem în seara asta şi de când venisem pe Iarnă mi se păru totodată prostesc şi incredibil. Cum mă putusem aştepta ca acest om, sau oricare altul, să creadă istoriile mele despre alte planete şi alte ţări, despre un nebulos guvern aflat undeva, hăt în spaţiu? Era o absurditate. Apărusem în Karhide într-o navă stranie şi, în anumite privinţe, mă deosebeam fizic de gethenieni. Aspectele acestea trebuiau explicate. Însă propriile mele explicaţii erau absurde. În momentul acela, nici eu nu eram convins de adevărul lor.

— Eu îţi dau crezare, rosti străinul care rămăsese singur cu mine, şi atât de puternic fusese sentimentul meu de autoînstrăinare încât am ridicat privirea surprins. Mă tem că şi Argaven o face… Dar el nu e sigur de dumneata. Pe de o parte, pentru că nu mai are încredere în mine. Am comis unele greşeli, am fost neglijent… Pe de altă parte, deoarece te-am pus în pericol, nu-ţi mai pot cere să te bizui pe mine. Am uitat că este un rege, am uitat că el se consideră totuna cu ţara, am uitat ce înseamnă patriotismul şi că regele este în mod necesar patriotul perfect. Aş dori să te întreb, domnule Ai, dacă ştii din proprie experienţă ce este patriotismul?

— Nu, am răspuns, zguduit de forţa cu care îşi întorsese asupra mea personalitatea lui puternică. Nu cred că ştiu. Probabil, prin patriotism înţelegi şi altceva decât dragostea pentru pământul natal, nu?

— Nu. Când spun patriotism, nu mă refer la dragoste, ci la frică. Frica de celălalt. Un sentiment ale cărui manifestări sunt politice, nu poetice: ură, rivalitate, agresiune. Frica aceea creşte în noi an de an. Ne-am urmat calea prea departe. Iar dumneata vii de pe o planetă de pe care naţiunile au dispărut cu veacuri în urmă şi de-abia înţelegi despre ce vorbesc. Ne arăţi noul drum…

Se întrerupse. După o vreme, continuă, regăsindu-şi controlul, distant şi politicos:

— Din cauza acestei frici, refuz să insist pe lângă rege cu problema dumitale. Nu mă tem însă pentru mine, domnule Ai. Nu mă comport patriotic. La urma urmei, există şi alte naţiuni pe Gethen.

Nu ştiam la ce făcea aluzie, deşi eram sigur că vorbele sale aveau cu totul alt înţeles. Dintre multele suflete ciudate şi enigmatice pe care le întâlnisem în oraşul acesta mohorât, al lui era cel mai ascuns. Nu intenţionam să mă pierd în meandrele acelea. Nu i-am răspuns. După o vreme, a continuat destul de precaut:

— Dacă te-am înţeles bine, Ecumenul vostru este devotat în esenţă interesului general al omenirii. Actualmente, orgota posedă o anumită experienţă în direcţia aceasta: subordonarea intereselor personale binelui general, în vreme ce Karhide nu are nimic. Iar Comensualii din Orgoreyn sunt în majoritate oameni cu capul pe umeri, chiar dacă lipsiţi de inteligenţă, pe când regele Karhidei nu este doar nebun, ci aproape idiot.

Se vedea clar că Estraven nu era deloc loial. Uşor dezgustat, am rostit:

— Dacă-i aşa, trebuie să fie destul de greu să-l slujeşti.

— Nu sunt sigur că l-am slujit pe rege vreodată, spuse primul ministru. Sau că am intenţionat s-o fac. Nu sunt sluga nimănui. Fiecare om trebuie să aibă propria-i umbră…

Gongurile din turnul Remny băteau ora şase, miezul nopţii, şi le-am folosit drept justificare ca să mă retrag. Pe când mă îmbrăcam în hol, Estraven spuse:

— Deocamdată am pierdut ocazia, fiindcă bănuiesc că vei pleca din Erhenrang (de ce bănuia aşa ceva?), dar sunt sigur că într-o zi voi putea continua cu întrebările. Aş dori să cunosc multe lucruri, în special despre graiul vostru mental. Abia ai început să încerci să mi-l explici.

Curiozitatea lui nu părea deloc prefăcută. Avea insolenţa celor puternici, iar promisiunile sale de-a mă ajuta puteau fi adevărate. Am spus da, desigur, oricând dorea, şi vizita a luat sfârşit. M-a condus prin grădină, unde neaua se aşternuse fină sub lumina lunii roşcat-întunecate. Temperatura era cu mult sub zero grade şi m-am înfiorat, iar el a constatat cu o surprindere politicoasă: