Nimic mai simplu decât să intri la închisoare. M-am liniştit oarecum în privinţa ieşirii.

Şeful schimbului de gardă m-a mustrat pentru că întârziasem o zi şi m-a trimis la barăci. Masa se terminase şi, din fericire, se făcuse prea târziu să mai primesc uniformă şi bocanci şi să mi se confişte hainele civile. Nu mi-au dat arma, dar am găsit una pe când mă învârteam prin bucătărie, încercând să capăt ceva de mâncare. Bucătarul îşi ţinea arma atârnată într-un cui, înapoia cazanelor. Am furat-o. Nu se putea regla pentru intensitate mortală. Poate că aşa erau toate armele lor. În Ferme nu omorau oamenii, ci lăsau foamea, iarna şi disperarea s-o facă în locul lor.

Erau vreo treizeci-patruzeci de paznici şi o sută cincizeci sau şaizeci de prizonieri. Nici unul n-o ducea prea bine şi cei mai mulţi dormeau, deşi abia trecuse de ora patru. L-am rugat pe un gardian tânăr să-mi arate locurile şi deţinuţii adormiţi. I-am zărit în lumina puternică a dormitorului şi aproape că am renunţat la speranţa de-a acţiona din prima seară, înainte să atrag bănuieli asupra mea. Întinşi pe priciuri, captivii erau ascunşi în sacii de dormit ca pruncii în pântec, invizibili, imposibil de identificat… Toţi, în afara unuia, prea înalt ca să-şi poată ascunde capul, chipul oacheş şi descărnat, ca al unui schelet, ochii închişi şi afundaţi, părul lung, în şuviţe slinoase.

Roata norocului, care se învârtise în favoarea mea în Ethwen, aştepta acum supusă. Dintotdeauna, doar un singur har: să intuiesc clipa în care roata se poate mişca la o simplă atingere, s-o cunosc şi să acţionez. Anul trecut, în Erhenrang, crezusem că-mi pierdusem harul acesta şi că n-aveam să-l mai regăsesc niciodată. Acum mă copleşea imensa fericire de a simţi iarăşi siguranţa aceea, de a şti ca-mi pot cârmi destinul şi şansele lumii ca pe o sanie pe panta periculoasă a următoarei ore.

Întrucât continuam să colind şi să-mi bag nasul peste tot, jucându-mi rolul de individ curios şi prostănac, m-au pus în ultimul planton. La miezul nopţii, toţi cei dinăuntru dormeau, cu excepţia mea şi a altui paznic. Mi-am efectuat plimbările de colo-colo, trecând la răstimpuri pe lângă priciuri. Mi-am definitivat planul şi am început să-mi pregătesc voinţa şi trupul să intre în dothe, deoarece forţa mea nu reuşea fără ajutorul puterii ieşite din întuneric. Înaintea zorilor, am intrat din nou în dormitor şi, cu arma bucătarului, i-am administrat lui Genly Ai un şoc paralizant de numai o sutime de secundă, apoi l-am luat cu sac cu tot pe umăr în corpul de gardă.

— Ce faci? a întrebat pe jumătate adormit celălalt paznic.

— E mort.

— Încă un mort? Pe măruntaiele lui Meshe, şi nici n-a început încă iarna! Şi-a plecat capul într-o parte, să privească faţa Trimisului care-mi atârna pe umeri: A, e Perversul! Pe Ochi, nu crezusem tot ce se spunea despre karhideni până când nu l-am văzut. Urât mai e! Zăcea de-o săptămână, gemând, dar nu credeam c-o să moară aşa de repede. Bine, du-te şi lasă-l afară până dimineaţa. Nu sta aşa, de parc-ai fi un hamal c-un sac în spate…

Mergând pe coridor, m-am oprit lângă biroul Inspectorului. Fiind paznic, nimeni nu m-a oprit să intru. Am căutat panoul de control al alarmei. Butoanele nu erau etichetate, însă paznicii zgâriaseră litere lângă ele, să le fie de ajutor în caz de urgenţă. Am hotărât că „g.F" înseamnă „garduri" şi am răsucit comutatorul respectiv ca să întrerup curentul prin sârmele electrice din jurul fermei, apoi am ieşit şi am continuat trăgându-l pe Ai de subsuori. Am ajuns la paznicul de la uşa clădirii. M-am prefăcut că mă chinuiesc să ridic greutatea leşului, fiindcă forţa-dote era pe deplin declanşată şi nu doream să se vadă cât de uşor puteam manevra un ins mai greu decât mine.

— Un deţinut mort, am rostit. Mi-au spus să-l scot din dormitor. Unde să-l duc?

— Nu ştiu. Pune-l afară. Bagă-l sub o streaşină să nu-l acopere zăpada şi să putrezească la primăvară. Ninge peditia.

Se referea la ceea ce noi numim zăpada-sove, ninsoarea cu fulgi mari şi încărcaţi de apă, o veste minunată pentru mine.

— Bine, bine, am încuviinţat şi mi-am târât povara afară, după colţul clădirii, ieşind din raza lui vizuală. Acolo, l-am suit pe Ai pe umeri, am mers câteva sute de metri spre nord-est, am escaladat gardul deconectat, am sărit jos şi m-am grăbit cât am putut către râu. Nu mă îndepărtasem prea mult, când s-a auzit un fluier şi s-au aprins reflectoarele. Ningea destul de vârtos ca să mă pot ascunde, şi totuşi urmele mele n-aveau să dispară în câteva minute. Cu toate acestea, când am ajuns la râu încă nu descoperiseră nimic. Am pornit spre nord, pe pământul curat de sub copaci, sau prin apă când solul era acoperit cu omăt. Pârâul, un afluent mic şi repede al lui Esagel, nu îngheţase încă. Lucrurile se desluşeau mai bine în zori şi am înaintat rapid. În dothe complet, am constat că Trimisul nu era deloc greu, deşi lungimea lui mă stânjenea. Urmând cursul apei, am ajuns în vâlceaua în care lăsasem sania, l-am legat pe Ai de ea, aşezându-mi bagajele în jurul şi deasupra lui, până ce a fost bine ascuns, şi am aruncat deasupra o prelată impermeabilă. După aceea mi-am schimbat hainele şi am mâncat ceva, deoarece foamea permanentă şi de lungă durată pe care o încerci în dothe îmi rodea deja măruntaiele. Apoi am pornit spre nord, pe principalul drum forestier. Nu după multă vreme, m-au ajuns din urmă doi schiori.

Acum eram îmbrăcat şi echipat ca un vânător, şi le-am spus că încercam să ajung din urmă grupul lui Mavriva, care pornise spre nord în ultimele zile din Grende. Îl cunoşteau pe Mavriva şi m-au crezut, după ce le-am arătat autorizaţia de vânător. Nu se aşteptau ca evadaţii să se îndrepte spre miazănoapte, pentru că într-acolo nu exista decât pădure până la Gheaţă. Poate că de fapt nici nu erau prea interesaţi să-i prindă pe fugari. De ce ar fi fost? Au plecat mai departe, iar peste o oră au trecut iarăşi pe lângă mine, revenind la Fermă. Unul dintre ei era chiar tovarăşul meu de planton. Nu-mi văzuse nici o clipă faţa, deşi jumătate din noapte stătusem în preajma lui.

Când am fost sigur că n-aveau să revină, am părăsit drumul şi toată ziua aceea am descris un semicerc larg, prin pădure şi pe dealurile din estul Fermei, ieşind în cele din urmă în văiuga ferită din vecinătatea lui Turuf, unde ascunsesem al doilea rând de echipament. Era dificil de mers cu sania prin ţinutul acela văluros, trăgând o greutate de două ori mai mare decât a mea, însă stratul de zăpadă era deja compact, iar eu eram în dothe. Trebuia să-mi menţin condiţia, întrucât dacă lăsai să te părăsească puterea dothe, nu mai erai bun de nimic. Până atunci n-o menţinusem mai mult de o oră, dar ştiam că unii Bătrâni o puteau ţine la nivel maxim o zi şi o noapte, sau chiar mai mult, iar antrenamentului meu i se adăuga acum înfrigurarea. În dothe, nu-ţi făceai multe griji, şi singura mea preocupare o constituia Trimisul, care ar fi trebuit să-şi revină destul de repede după doza minimă de sonice pe care i-o administrasem. Nu se clintise deloc şi nu aveam timp să-i acord îngrijiri. Să fi fost trupul său atât de diferit, încât ceea ce pentru noi e doar o simplă paralizare să însemne moarte pentru el? Când roata ţi se învârteşte sub mână, trebuie să fii prudent cu vorbele, iar eu îl numisem „mort" de două ori şi-l purtasem aşa cum sunt purtaţi morţii. Uneori mă gândeam că nu era decât un leş pe care-l trăgeam peste dealuri, iar norocul meu şi viaţa lui se irosiseră zadarnic. Atunci, blestemam şi asudam, iar forţa dothe părea că se scurge din mine ca apa dintr-un ulcior spart. Dar am continuat şi puterea nu m-a părăsit până n-am ajuns la ascunzătoare, unde am instalat cortul. Am deschis o cutie cu hrană concentrată, pe care am înfulecat-o aproape în întregime, iar din câteva comprimate alimentare am făcut o supă şi l-am silit pe Ai s-o înghită, pentru că părea lihnit. Pe braţe şi pe piept avea ulceraţii, ce nu se putuseră vindeca din cauza rosăturilor provocate de sacul murdar în care dormise. După ce i le-am dezinfectat şi l-am aşezat în căldura sacului din blană, pitit atât cât îl puteau ascunde iarna şi sălbăticia, n-am mai avut ce face. Se lăsase noaptea, iar întunericul cel adânc, preţul solicitării voluntare a tuturor forţelor trupului, se năpustea asupra mea. De acum trebuia să ne lăsam în voia lui.