Categoric, nu ne mai puteam întoarce. Mâine vom încerca escalada ceva mai departe, spre apus.

Beren Thanern. N-am avut noroc. Suntem nevoiţi să înaintăm şi mai mult către vest. Toată ziua, intensitatea luminii n-a depăşit-o pe cea a amurgului. Plămânii ne sunt iritaţi, nu datorită frigului (vântul menţine temperatura deasupra valorii de -15°C, chiar şi noaptea), ci a funinginii şi gazelor provenite din erupţii. Au trecut două zile de eforturi zadarnice, în care am trudit, târându-ne peste plăci de presiune şi tancuri de gheaţă, dar oprindu-ne de fiecare dată în faţa unui perete perfect vertical sau a unei streşini, pentru ca apoi să încercăm mai departe, fără succes. Ai era epuizat şi exasperat. Părea gata să izbucnească în plâns, dar n-o făcea. Cred că consideră plânsul un act josnic, ruşinos. Chiar şi atunci când era foarte bolnav şi slăbit, în primele zile ale evadării noastre, îşi ferea chipul de mine când lăcrima. Mă întreb ce anume îl opreşte să plângă? Motive personale, rasiale, sociale sau sexuale? Deşi, însuşi numele lui e un ţipăt de durere. De aceea m-am şi ataşat de el în Erhenrang, cu foarte mult timp în urmă — aşa mi se pare acum. Auzisem despre un „străin de planetă". Am întrebat cum se numea şi răspunsul a fost un ţipăt de durere dintr-un gâtlej omenesc, străbătând întunericul. Acum doarme. Braţele îi tremură şi-i zvâcnesc. Sunt contracţii musculare datorate oboselii. Lumea din jurul nostru, gheaţă şi piatră, cenuşă şi omăt, foc şi întuneric, vibrează, zvâcneşte şi vuieşte. Cu un minut în urma, privind afară, am zărit lumina vulcanului înflorind stacojie pe norii uriaşi care atârnă în noapte.

Orny Thanern. N-am avut noroc. Este a douăzeci şi doua zi a călătoriei şi de douăsprezece zile n-am mai înaintat deloc spre est, ba chiar am deviat vreo patruzeci de kilometri în direcţie opusă. De patru zile n-am făcut absolut nici un progres şi puteam la fel de bine să poposim. Dacă vom ajunge vreodată pe Gheaţă, vom avea suficiente alimente să terminăm traversarea? Gândul acesta ne obsedează. Pâcla şi fumul erupţiilor reduc mult vizibilitatea, aşa încât ne alegem drumul orbeşte. Ai vrea să încercăm fiecare pantă promiţătoare, oricât ar fi de abruptă. Prudenţa mea îl nemulţumeşte. Trebuie să ne stăpânim nervii. Peste o zi sau două, voi fi în kemmer şi tensiunile vor spori. Până atunci ne chinuim pe povârnişuri din gheaţă, în lumina slabă, prin aerul rece şi îmbâcsit de funingine. Dacă aş scrie un nou canon Yomesh, aici i-aş trimite pe hoţi după moarte. Hoţii care fură saci de alimente, noaptea, în Turuf. Hoţii care-i fură omului Vatra şi numele, şi-l alungă, ruşinat şi proscris. Mi-e capul greu, mai târziu, va trebui să revăd ce am scris, acum sunt prea obosit s-o fac.

Harhahad Thanern. Pe Gobrin. A douăzeci şi treia zi de călătorie. Suntem pe gheţarul Gobrin. De îndată ce am pornit azi dimineaţă, am văzut, la numai câteva sute de metri de locul ultimei tabere, o potecă până sus pe Gheaţă: largă şi şerpuitoare, pavată cu tăciuni, de la grohotişurile şi crevasele gheţarului până sus, printre morene. Am urcat de parcă ne-am fi plimbat pe digul Sess.

Suntem pe Gheaţă. Ne îndreptăm iarăşi spre est, spre casă.

Încântarea lui Ai pricinuită de reuşita noastră m-a molipsit şi pe mine. În realitate, aici sus este la fel de rău. Ne aflăm pe marginea platoului. Spre centru, adică spre nord, se întind crevase — unele atât de largi încât pot înghiţi cu totul sate întregi — ale căror capete nu se pot zări. Cele mai multe ne brăzdează calea şi de aceea trebuie să mergem către nord, nu către est. Suprafaţa e dificilă. Târâm sania printre sloiuri uriaşe, resturi gigantice create de presiunea imensei calote glaciare asupra Dealurilor de Foc. Pe alocuri iau forme stranii: turnuri răsturnate, giganţi ghemuiţi, catapulte. Aici, Gheaţa este groasă de cel puţin un kilometru şi jumătate, urcă mereu, încercând să se reverse peste munţi şi sa reducă la tăcere gurile lor de foc. La câţiva kilometri spre nord, un pisc se înalţă din gheţar. Conul ascuţit, graţios şi golaş al unui vulcan tânăr: mai tânăr cu mii de ani decât calota ce fărâmă şi pustieşte în cale, azvârlind şi împingând totul în prăpăstii sau ridicând blocuri uriaşe şi plăci peste cele două mii de metri ale poalelor dincolo de care nu putem vedea.

În timpul zilei, făcând un ocol, am zărit fumurile erupţiei lui Drumner atârnând înapoia noastră ca o prelungire sur-maronie a suprafeţei Gheţii. Vântul suflă permanent dinspre nord-est, la nivelul solului, curăţind aerul de funinginea şi duhoarea din măruntaiele planetei pe care le-am inhalat zile întregi şi turtind norii de fum dindărăt. Aidoma unui capac, norii acoperă gheţarii, dealurile de la poale, văile cu morene, restul pământului. Gheaţa spune: Nu există nimic altceva decât Gheaţa… Însă vulcanul cel tânăr din nord are altă părere.

Nu mai ninge. Plafonul norilor este înalt şi rarefiat. La amurg, pe platou sunt -20°C. Gheaţa veche e acoperită cu un strat de zăpadă granulată. Cea nouă este vicleană, albăstruie şi lunecoasă, ascunsă sub o crustă albă. Amândoi am căzut de multe ori. Pe o asemenea porţiune, eu am alunecat vreo cinci metri pe burtă. În ham, Ai se încovoiase de râs. Şi-a cerut scuze şi mi-a explicat că se crezuse singura persoană de pe Gethen care a alunecat vreodată pe gheaţă.

Douăzeci şi unu de kilometri parcurşi astăzi, dar dacă vom încerca să menţinem ritmul acesta printre sloiurile frânte, îngrămădite sau fisurate, fie ne vom epuiza resursele fizice, fie vom păţi lucruri mai rele decât alunecările pe burtă.

Luna atârnă jos, întunecată ca sângele uscat, înconjurată de un halo uriaş, cafeniu, irizat.

Guyrny fhanern. Ninsoare, vânt înteţindu-se şi temperaturi mai scăzute. Am străbătut tot douăzeci şi unu de kilometri, ceea ce face ca distanţa totală acoperită până acum să fie de patru sute şase kilometri. În medie, am parcurs zilnic cam şaptesprezece kilometri. Optsprezece şi jumătate, dacă eliminăm cele două zile în care am aşteptat să înceteze viscolul. Aproape o sută cincizeci de kilometri de mers în condiţii dificile au reprezentat ocolişuri. Faţă de Karhide, nu suntem cu mult mai aproape decât eram la începutul călătoriei. Dar cred că şansele de a ajunge acolo ne-au sporit considerabil.

De când am ieşit din pâcla vulcanilor, moralul nu ne mai este afectat de truda şi griji. După cină, tăifăsuim în cort.

Întrucât sunt în kemmer, ar fi mai bine să ignor prezenta lui Ai, dar este imposibil într-un cort de două persoane, bineînţeles, necazul este că şi el se află, în felul său aparte, în kemmer. E permanent în kemmer. Să fii aşa în toate zilele anului, fără să ştii ce înseamnă să alegi un sex, mi se pare o formă ciudată şi inferioară de pasiune, dar asta-i caracteristica rasei lui, diferită de a mea. În seara asta, mi-a fost greu să ignor puternica lui prezenţă fizică şi eram prea obosit să încerc s-o abat în ne-transă sau pe alt făgaş al Disciplinei. În cele din urmă, m-a întrebat dacă mă ofensase cu ceva. Destul de stânjenit, i-am explicat motivul. Mă temeam că avea să râdă pe seama mea. La urma urmei, el nu e mai aberant sexual decât mine. Aici sus, pe Gheaţă, fiecare dintre noi este aparte, izolat, ca şi el, şi eu sunt retezat de cei asemenea mie, de societatea mea şi de legile ei. Aici nu există o lume populată de gethenieni, care să-mi explice şi să-mi susţină existenţa. Suntem în sfârşit egali. Egali, străini, singuri. Bineînţeles, n-a râs. Dimpotrivă, mi-a vorbit cu o blândeţe pe care nu i-o cunoşteam. După o vreme, a ajuns şi el să se refere la izolare şi singurătate.

— Pe Gethen, rasa voastră este teribil de singură. Nu există nici o altă specie de mamifere. Nici o altă specie bisexuală. Nici un animal suficient de inteligent ca să fie domesticit şi ţinut lângă casă. Unicitatea aceasta trebuie să dea o anumită nuanţă gândirii voastre. Nu mă refer doar la gândirea ştiinţifică, deşi sunteţi nişte teoreticieni extraordinari. Mi se pare nemaipomenit că aţi ajuns la un concept de evoluţie, cu toate că vă confruntaţi cu absenţa oricărei verigi între voi şi animalele inferioare. Totuşi, unicitatea pe o planetă atât de ostilă trebuie să vă influenţeze, filosofic şi emoţional, întreaga perspectivă.