— Cum ar gândi vreodată un om întreg la minte că ar putea zbura? replică Estraven. Un răspuns corect pe o planetă unde nu există creaturi înaripate, unde nici chiar îngerii Sfintei Ierarhii Yomesh nu zboară, ci doar plutesc, fără de aripi, coborând spre pământ ca o ninsoare lină sau ca seminţele purtate de vânt pe această lume în care nu cresc florile.

Spre mijlocul lui Nimmer, după viscole şi geruri năprasnice, am pătruns într-o regiune de calm. Zona de furtuni rămăsese acolo jos, hăt în sudul nostru, iar noi, „între zidurile viscolului", nu vedeam decât un cer înnorat, imobil. La început, stratul de nori fusese subţire, difuzând o lumină egală ca intensitate şi fără nici o sursă, reflectată atât de nori cât şi de zăpadă, de jos şi de sus. Peste noapte, vremea se schimbase. Strălucirea dispăruse fără a lăsa ceva în loc. Am ieşit din cort, păşind în Neant. Sania şi cortul erau acolo, Estraven stătea lângă mine, dar nici el şi nici eu nu proiectam vreo umbră. Peste tot, de jur-împrejur, era o lumină mată. Când am călcat pe neaua care a trosnit, nici o umbră n-a dezvăluit urma paşilor. Înapoia noastră nu rămânea nimic. Sania, cortul, el, eu — atât. Nici soare, nici cer, nici orizont, nici lume. Un vid alb-cenuşiu, în care parcă pluteam. Iluzia era atât de puternică încât am avut probleme să-mi menţin echilibrul. Urechea mea internă era obişnuită să aibă o confirmare vizuală în privinţa poziţiei ocupate, acum însă nu recepţiona absolut nimic. La fel de bine puteam să fiu orb. Am încărcat sania fără probleme, dar când am început să tragem n-am avut nimic în faţă, nimic la care să privim, nimic să atingă ochiul, şi treptat senzaţia de neplăcere de la început deveni obositoare. Schiam pe o suprafaţă bună de zăpadă, fără sastrugi şi solidă — asta era sigur — pe o grosime de două mii de metri. Ar fi trebuit să batem recordul de distanţă. Dar încetineam întruna, bâjbâind pe un şes complet neted, şi trebuia să facem un puternic efort de voinţă ca să menţinem pasul normal. Cea mai mică neregularitate a terenului o resimţeam ca pe o zguduitură, aşa cum se întâmplă pe scări, atunci când urci o treaptă neaşteptată sau când te pregăteşti să cobori o treaptă de fapt inexistentă, căci n-o puteam zări din timp. Nu existau umbre care să ne-o arate. Schiam orbeşte, cu ochii larg deschişi. Am mers aşa zile întregi şi am început să scurtăm etapele, deoarece după-amiezile eram amândoi asudaţi şi tremuram de încordare şi oboseală. În mod incredibil, duceam dorul ninsorii şi al viscolului, însă în fiecare dimineaţă, ieşeam din cort în Neant — starea albă pe care Estraven o numea „ne-umbră".

La amiaza unei zile, Odorny Nimmer, a şaizeci şi una zi a călătoriei, albeaţa mată din jurul nostru a început să vibreze şi să se destrame. Am crezut că ochii îmi jucau vreo festă, aşa cum păţisem de câteva ori, şi n-am acordat prea mare atenţie mişcărilor vagi şi lipsite de noimă ale văzduhului, până ce, pe neaşteptate, am întrevăzut chiar deasupra capului un soare micuţ, palid, spectral. Coborând privirea, am zărit drept în faţă o formă uriaşă, întunecată, apărând din Neant şi năpustindu-se spre noi. Tentacule negre se zvârcoleau în sus, pipăind prin văzduh. M-am oprit brusc, făcându-l pe Estraven să derapeze, deoarece eram înhămaţi umăr la umăr.

— Ce-i asta?

El privi silueta întunecată şi monstruoasă, ascunsă în ceţuri, şi în cele din urmă spuse:

— Tancurile… Trebuie să fie Tancurile Esherhoth.

Apoi a pornit mai departe. Ne găseam la mulţi kilometri depărtare de formele acelea, despre care crezusem că sunt la o aruncătură de băţ. „Vremea albă" s-a transformat într-o pâclă deasă şi joasă, care apoi a dispărut, şi cu puţin înaintea apusului am putut vedea limpede: nunatakuri — piscuri gigantice de stâncă, erodate şi ciupite — ridicându-se de sub gheaţă, arătându-se aşa cum aisbergurile se arată deasupra mării, munţi înecaţi şi îngheţaţi, morţi de o eternitate.

Dacă ne puteam baza pe harta prost desenată, singura noastră călăuză, ne aflam în nordul rutei celei mai scurte. A doua zi, pentru prima dată, am cotit puţin către sud.

PE O VREME ÎNTUNECATĂ şi vântoasă, ne-am continuat drumul, încercând să găsim o încurajare în vederea Tancurilor Esherhoth, după şapte săptămâni în care nu zăriserăm decât gheaţă, zăpadă şi cer. Pe hartă figurau nu departe de mlaştinile Shenshey, aflate în sud-vestul golfului Guthen. Nu era totuşi o hartă în care puteam avea deplină încredere. Şi eram din ce în ce mai obosiţi.

Ne apropiaserăm de marginea sudică a gheţarului Gobrin mai mult decât indica harta, fiindcă a doua zi după ce cotiserăm spre sud, am început să întâlnim crevase şi cute de presiune. Gheaţa nu era la fel de accidentată ca în regiunea Dealurilor de Foc, dar era sfărâmicioasă. Pe hectare întregi se întindeau cratere adânci, care probabil vara se transformau în lacuri, poduri false de zăpadă, ce se puteau prăbuşi, vuind, în punga de aer înaltă de numai o jumătate de metru aflată sub ele, zone brăzdate şi ciuruite de crăpături şi găuri. Din ce în ce mai des, apăreau fisuri mari, canioane străvechi, unele de lărgimea unor defilee, altele late de numai un metru, însă toate adânci. În ziua Odyrny Nimmer (după jurnalul lui Estraven, deoarece eu nu făceam nici o însemnare), soarele strălucea limpede, cu vânt puternic din nord. Trăgând sania peste podurile de zăpadă, priveam la stânga şi la dreapta, în hăuri albăstrui şi abisuri, în care bucăţelele de gheaţă dislocate de tălpici cădeau cu o muzică măreaţă, îndepărtată şi delicată, de parcă nişte sârmuliţe de argint loveau aceste suprafeţe cristaline şi fragile. Îmi amintesc plăcerea mirifică, aproape ameţitoare, a trudei de dimineaţă peste prăpăstii, sub razele soarelui. Deodată, cerul a început să se înălbească şi azurul dispăru de pe boltă şi de pe omăt. Nu ştiam cât de periculoasă putea fi vremea albă pe o asemenea suprafaţă. Întrucât gheata era puternic striată, eu împingeam, iar Estraven trăgea. Îmi pironisem ochii pe sanie şi nu mă mai gândeam la nimic altceva decât la efort, când, brusc, mânerul mi-a fost aproape smuls din mâini, sania prăbuşindu-se în faţă. L-am prins instinctiv şi am răcnit spre Estraven să încetinească, crezând că a iuţit pasul pe o porţiune mai netedă. Sania însă se opri, cu botul aplecat în jos, iar Estraven nu era nicăieri.

Am fost gata să las mânerele şi să plec în căutarea lui. Printr-un noroc extraordinar, n-am făcut-o. Am continuat să mă ţin, privind prosteşte în jur, şi atunci am văzut buza prăpastiei, care devenise vizibilă prin prăbuşirea altei punţi de zăpadă. Estraven căzuse cu picioarele înainte şi numai greutatea mea oprea sania să nu pornească după el, doar ultima treime a tălpicilor se mai găsea pe gheaţă. Se legăna uşor cu botul în jos, aţintită după Estraven, care atârna în hamuri deasupra abisului.

Am apăsat cu toată puterea pe mâner, am smucit, am balansat, şi iar am tras, ca să urnesc sania. De abia se clintea. M-am lăsat cu toată greutatea corpului pe bară şi am tras, până ce am simţit că se mişcă lent, apoi alunecă brusc spre înapoi. Estraven se prinsese cu mâinile de muchia gheţii şi greutatea lui îmi venea în ajutor. În patru labe, târât de harnaşament, trecu peste buza prăpastiei şi se prăvăli cu faţa în jos pe zăpadă.

Am îngenuncheat lângă el, încercând să-i desfac cataramele hamurilor, alarmat de felul în care rămăsese răstignit, fără să se clintească, doar gâfâind întretăiat. Buzele îi erau cianozate, iar jumătate din faţă era julită şi învineţită.

Se sculă nesigur şi şopti şuierat:

— Albastru… numai albastru… Turnuri…

— Ce?

— În prăpastie. Complet albastre… pline de lumină.

— Ai păţit ceva?

Începu să-şi încheie hamurile la loc.

— Ia-o-nainte… cu funia… şi cu sonda, icni el. Caută drumul.

Ore întregi, unul din noi a tras, iar celălalt l-a călăuzit, înaintând ca o pisică pe coji de ouă, pipăind fiecare pas cu sonda. În vremea albă, nu puteai zări o prăpastie decât în clipa în care priveai în jos, direct în ea — puţin cam târziu, deoarece streşinile se întindeau deasupra crevaselor şi nu erau întotdeauna solide. Fiecare pas constituia o surpriză, o poticneală sau o dezechilibrare. Nu existau umbre, doar o sferă albă, egală şi tăcută. Ne deplasam printr-un uriaş glob din cristal îngheţat, nu exista nimic în interior şi nici în exterior. Totuşi cristalul era crăpat pe alocuri. Pipăiam, apoi făceam un pas, pipăiam, făceam un pas. Bâjbâind, încercam să găsim crăpăturile invizibile prin care ne puteam prăbuşi din sfera de cristal alb, căzând la nesfârşit… Încetul cu încetul, o tensiune care nu putea fi alungată îmi cuprinse toţi muşchii. Pentru fiecare pas mă chinuiam din răsputeri.