— Ce s-a întâmplat, Genry?

Am rămas locului, în mijlocul Neantului. Lacrimile ţâşniră şi îngheţară, lipindu-mi pleoapele.

— Mi-e frică să nu cad, am şoptit.

— Eşti legat de frânghie, mi-a spus. Apoi, apropiindu-se şi văzând că nicăieri nu se zărea nici o prăpastie, înţelese ce se întâmpla şi zise: Facem tabără.

— Încă nu-i momentul, ar trebui să mai mergem.

Estraven desfăcea deja cortul.

Mai târziu, după ce mâncaserăm, spuse:

— Era timpul să ne oprim. Nu cred că puteam continua aşa. Altitudinea scade permanent şi gheaţa va fi tot mai presărată de capcane. Dacă am putea distinge ceva în faţă, am reuşi, dar în ne-umbră este imposibil.

— Şi atunci cum ajungem la mlaştinile Shenshey?

— Dacă am porni spre est, în loc să ţinem sudul, am merge pe gheaţă bună până la golful Guthen. Într-o vară, am făcut o croazieră acolo şi am văzut că Gheaţa trimite nişte braţe printre Dealurile Roşii până la golf. Mergând pe unul din gheţarii aceia, am putea traversa marea îngheţată şi am intra în Karnide nu dinspre uscat, ci dinspre mare, ceea ce ar fi mai bine. Asta înseamnă însă un drum mai lung cu optzeci de kilometri. Tu ce spui, Genry?

— Spun că n-aş mai putea merge nici cinci metri, dacă durează vremea albă.

— Dar dacă ieşim din zona cu crevase…

— Oho, atunci ar fi minunat! Şi dacă ar apărea şi soarele, te-aş pune pe sanie şi te-aş duce până-n Karhide fără să-ţi cer nici un ban.

Era genul nostru de glume în această etapă a călătoriei, de-a dreptul stupide, dar uneori îl făceau pe celălalt să zâmbească.

— Să ştii că mă simt perfect, am adăugat. Atât că am o spaimă cronică acută.

— Spaima e utilă. Ca întunericul, ca umbrele.

Zâmbetul lui Estraven era o fisură hidoasă într-o mască de piele brună, jupuită şi crăpată, tivită cu blană întunecată şi încrustată cu două cioburi de rocă neagră.

— E straniu că lumina zilei nu-i suficientă. Ca să putem merge, avem nevoie de umbre.

— Dă-mi puţin carneţelul tău.

Însemnase distanţa parcursă azi şi făcuse nişte calcule de kilometri şi raţii. Îmi întinse carneţelul şi creionul de cărbune. Pe foaia albă lipită pe interiorul copertei din spate, am desenat cercul şi curba dublă din interior, am înnegrit jumătatea „yin" a simbolului, apoi i l-am arătat.

— Cunoşti semnul?

Îl studie îndelung, cu o privire ciudată.

— Nu.

— Există pe Pământ şi pe Hain-Davenant, şi pe Chiffewar. Se numeşte „yin" şi „yang". Lumina este mâna stângă a întunericului… cum era mai departe? Lumină-întuneric. Frică-curaj. Frig-cald. Femeie-bărbat. Eşti chiar tu, Therem. Două lucruri într-unui singur. O umbră pe zăpadă.

În ziua următoare am înaintat spre nord-est prin Neantul alb, până ce crevasele au dispărut. Reduseserăm raţiile la două treimi, sperând că ruta mai lungă n-avea să ne epuizeze proviziile. Oricum, mie nu mi se părea important, fiindcă diferenţa dintre „puţin" şi „deloc" era aproape minimă. Estraven însă îşi exploata şansa, urmărind ceea ce părea o intuiţie, dar în realitate putea fi efectul experienţei şi al gândirii. Am mers patru zile către est, patru din cele mai dificile zile, parcurgând zilnic câte treizeci de kilometri, apoi vremea liniştită s-a spulberat, preschimbându-se într-un vârtej permanent de ace de nea, înainte, împrejur, în ochi — o furtună care începu o dată cu dispariţia luminii. Am rămas trei zile în cort, în timp ce viscolul urla pe lângă noi, un urlet lung de trei zile, fără cuvinte, dar plin de ură.

O să mă facă să urlu şi eu la el, i-am vorbit în minte lui Estraven, iar el mi-a răspuns cu formalitatea aceea şovăitoare care îi era caracteristică: Inutil. N-o să te asculte.

Am dormit ore întregi, am mâncat puţin, ne-am îngrijit degerăturile, inflamaţiile şi vânătăile, am vorbit mintal şi am dormit iarăşi. Răcnetul de trei zile se transformă într-un bolborosit, apoi într-un suspin şi, în cele din urmă, în tăcere. Se făcu ziuă. Deschizând uşa, am zărit cerul strălucitor. Inimile ne-au crescut, dar eram prea extenuaţi să transformăm bucuria în sprinteneală. Am ridicat tabăra — a durat aproape două ore, căci ne mişcăm ca doi moşnegi — şi am pornit. Drumul cobora cu o pantă evidentă, iar zăpada era perfectă pentru schiat. Soarele strălucea. Pe la mijlocul dimineţii, termometrul arăta -25°C. Se părea că mersul ne făcea bine, deoarece înaintam repede şi uşor. În ziua aceea nu ne-am oprit până n-au răsărit stelele.

La cină, Estraven a servit raţii întregi. În felul acesta, proviziile nu durau mai mult de şapte zile.

— Roata se-nvârte, spuse el senin. Ca să mergem mult, trebuie să mâncăm.

— Să mâncăm, să bem şi să ne veselim, am replicat eu.

Mâncarea mă ameţise. Am chicotit isteric la propriile-mi cuvinte şi am adăugat:

— Toate-odată, mâncare-băutură-veselie! Aşa-i că nu vă puteţi veseli fără să mâncaţi?

Mi se părea un mister similar cu al simbolului „yin-yang", totuşi starea aceea n-a durat mult. Ceva din căutătura lui Estraven a risipit-o. Atunci am simţit că mă podideşte plânsul, dar m-am stăpânit. Estraven nu avea tăria mea şi n-ar fi fost cinstit, ar fi izbucnit şi el în plâns. Adormise deja, în capul oaselor, cu castronul în mâini. Nu-i stătea în obicei. Era întotdeauna meticulos. Totuşi somnul nu părea o idee deloc rea.

A doua zi ne-am trezit mai târziu, am mâncat un mic dejun dublu, apoi ne-am înhămat şi am tras sania cea uşoară până la marginea lumii.

Dincolo de marginea aceea, o pantă abruptă de grohotiş alb-roşcat sub lumina palidă a amiezii, se întindea golful Guthen, îngheţat de la un mal la celălalt şi din Karhide până la Polul Nord.

Ca să coborâm pe gheaţa lui, printre plăcile sfărâmate, platformele şi şanţurile provocate de apăsarea calotei glaciare pe Dealurile Roşii, am avut nevoie de toată după-amiaza şi de ziua următoare. Dimineaţa, am abandonat sania. Am umplut rucsacurile, într-unul am pus cortul, iar în celălalt sacii de dormit. După ce am împărţit alimentele între noi, duceam fiecare vreo douăsprezece kilograme. Eu am legat şi soba pe rucsacul meu şi tot nu ajunsesem la cincisprezece kilograme. Era minunat că scăpasem de veşnicul împins, tras şi opintit la sanie, şi i-am spus-o lui Estraven când am pornit. El privi înapoi spre sanie, minusculă printre uriaşele stânci roşcate şi blocuri de gheaţă, şi rosti:

— A fost bună.

Loialitatea lui se extindea, fără discernământ, asupra obiectelor, obiectele răbdătoare, îndărătnice şi de nădejde pe care le folosim şi cu care ne obişnuim, obiectele de lângă noi. Îi părea rău după sanie.

În seara aceea, a şaptezeci şi cincea de la începutul călătoriei, a cincizeci şi una zi a noastră pe platou, Harhahad Anner, am coborât de pe Gobrin pe gheaţa golfului Guthen. Am mers iarăşi mult, până ce s-a întunecat. Aerul era foarte rece, însă limpede şi nemişcat, iar suprafaţa netedă pe care înaintam ne îmbia să schiem. Seara, când am poposit, ni se părea ciudat că stratul de gheaţă de sub noi nu mai era gros de doi kilometri, ci numai de un metru, iar dedesubtul lui se afla apă sărată. Nu am pierdut însă multă vreme gândindu-ne. Am mâncat şi ne-am culcat.

Zorii ne-au adus o altă zi senină, deşi teribil de geroasă, sub -40°C. Privind spre sud, am putut zări coasta, prelungită pe alocuri cu limbi de gheaţă şi pierzându-se în depărtare după o linie aproape dreaptă. La început, am pornit direct spre ţărm, ajutaţi de vântul nordic. Apoi am ajuns într-o vale dintre două dealuri înalte, portocalii. Uraganul care vuia prin defileul acela ne-a răsturnat pe jos. Ne-am târât spre est pe întinderea netedă a mării îngheţate, şi când am izbutit să ne ridicăm ne-am continuat drumul.

— Gobrin ne-a scuipat afară din gâtlejul lui, am comentat eu.

A doua zi, curba spre est a ţărmului se distingea limpede înaintea noastră. În dreapta se afla Orgoreynul, însă curba albăstruie din faţă era Karhide.

În ziua aceea am folosit ultimele grăunţe de orsh şi ultimele grame de boabe kadik. Mai aveam acum doar câte un kilogram de gichy-michy şi o sută cincizeci de grame de zahăr.