A DOUA ZI am dormit până târziu şi am petrecut restul dimineţii răsfoind însemnările referitoare la protocolul din Palat, precum şi observaţiile asupra psihologiei şi manierelor gethenienilor, redactate de predecesorii mei, Investigatorii. N-am reţinut nimic din ceea ce am parcurs, dar n-avea importanţa, deoarece cunoşteam perfect subiectele respective şi citeam pentru a înăbuşi o voce interioară care-mi repeta întruna: Lucrurile merg prost. Când nu voia să amuţească, mă certam cu ea, afirmând că puteam continua şi fără Estraven — poate chiar mai bine decât cu el. La urma urmei, misiunea mea era o treabă pentru o singură persoană. Nu exista decât un Prim Mobil. Pe orice planetă, cele dintâi veşti despre Ecumen sunt rostite de un glas unic, un individ prezent în carne şi oase, care acţionează pe cont propriu. El poate fi ucis, cum s-a întâmplat cu Pellegle pe Delta-Taurus, sau închis printre nebuni, ca primii Trei Mobili pe Gao, unul după celălalt, totuşi, practica se menţine, deoarece dă roade. Un glas care spune adevărul reprezintă o forţă mai mare decât numeroase flote şi armate, dacă dispune de timp suficient, iar Ecumenul nu se plânge de lipsa timpului. Tu însă n-ai timp, rostea vocea interioară, dar am convins-o să tacă şi am sosit la Palat pentru audienţă la ora două, calm şi decis. Totul s-a spulberat în anticameră, înainte chiar de a-l vedea pe suveran.

Gărzile mă conduseseră acolo, prin sălile lungi şi coridoarele Casei Regale. Un aghiotant mi-a cerut să aştept şi m-a lăsat singur în odaia înaltă, fără ferestre. Am rămas locului, înzorzonat după cum o cerea eticheta. Îmi vândusem al patrulea rubin (Investigatorii raportaseră că gethenienii preţuiesc nestematele la fel ca ferrienii, şi venisem pe Iarnă cu buzunarele doldora de pietre preţioase pentru a-mi deschide uşile) şi cheltuisem o treime din suma încasată pe veşmintele de paradă şi pe cele cu care eram îmbrăcat. Erau noi şi bine făcute, aşa cum se fac straiele în Karhide: o cămaşă albă din blană împletită, pantaloni bufanţi cenuşii, tunică lungă, aidoma unei livrele, hieb, din piele verde-albăstruie, caschetă nouă, mănuşi introduse sub unghiul corect în centura largă a hiebului, încălţări noi… Siguranţa de-a fi bine îmbrăcat îmi sporea calmul şi hotărârea. Cu aceste sentimente, am privit de jur-împrejur.

Ca toate sălile Palatului, încăperea era înaltă, roşie, veche şi goală, aerul era rece şi mucegăit, de parcă ventilaţia se făcea din alte veacuri. În şemineu, focul duduia zadarnic. În Karhide, focurile au scopul de-a încălzi sufletul, nu trupul. Revoluţia lor industrială, Epoca Invenţiilor, durează de cel puţin trei mii de ani, iar pe parcursul acestor treizeci de secole s-au inventat mijloace de încălzire centrală excelente şi economice, utilizând aburul, electricitatea şi alte principii, dar n-au fost instalate în locuinţe. Poate că dacă ar fi făcut-o şi-ar fi pierdut imunitatea naturală faţă de climă, aşa cum păsărilor arctice care au fost ţinute în corturi încălzite le degeră picioruşele când sunt eliberate. Mie însă, fiind o pasăre tropicală, îmi era frig. Simţeam într-un anume fel frigul de afară şi altfel pe cel dinăuntru, cu toate că era una dintre senzaţiile permanente. M-am plimbat înainte şi înapoi să mă încălzesc. Cu excepţia şemineului, anticamera prelungă conţinea puţine mobile: un scaun fără spetează şi o masă, pe care se aflau un vas din belemnit şi un aparat de radio vechi, din lemn sculptat, încrustat cu argint şi os — o minunată piesă de artă. Se auzea murmurând şi am mărit puţin volumul, ascultând Buletinul Palatului care luă locul psalmodierii monotone de până atunci. În general, karhidenii nu citesc mult şi preferă oralitatea atât în privinţa ştirilor cât şi a literaturii. Cărţile şi televizoarele sunt mai puţin obişnuite decât radiourile şi nu există ziare. Plecasem de acasă înaintea difuzării Buletinului matinal, iar acum eram doar pe jumătate atent, pierdut în gânduri, până ce repetarea unui nume mi-a atras în sfârşit atenţia şi m-a oprit din plimbare. Ce era cu Estraven? Se repeta un comunicat:

„Prin prezentul decret, hotărâm ca Therem Harth rem ir Estraven, Lord de Estre in Kerm, să fie deposedat de titlul Regatului şi de locul din Adunările Regatului şi să fie izgonit din Regat şi din toate Domeniile Karhidei. Dacă nu va părăsi Regatul şi Domeniile în trei zile, sau dacă în decursul vieţii sale va mai reveni în Regat, oricine are dreptul să-l ucidă fără judecată. Orice locuitor din Karhide care îi va permite lui Harth rem ir Estraven să-i vorbească, sau să locuiască în casa lui sau pe pământurile sale, este pasibil de temniţă, iar orice locuitor din Karhide care îi va da sau împrumuta bani sau bunuri, ori îşi va plăti datoriile faţă de el, va fi pasibil de temniţă şi de amendă. Să afle tot poporul din Karhide şi să spună că Harth rem ir Estraven este exilat pentru crima de Trădare. Sub pretextul de slujire loială a regelui, a declarat în intimitate şi în public, în Adunare şi la Palat că Naţiunea Domenii Karhide îşi abandonează suveranitatea şi puterea pentru a deveni o naţiune inferioară, supusă într-o aşa-zisă Uniune a Popoarelor, dar să afle toţi şi să spună că nu există o asemenea Uniune, ea fiind o născocire lipsită de temei a unor trădători şi conspiratori, care caută să şubrezească autoritatea Regelui în profitul adevăraţilor duşmani ai ţării. Odguyrny Tuwa, ora opt, în Palatul din Erhenrang: ARGAVEN HARGE."

Comunicatul era tipărit şi afişat pe câteva porţi şi panouri din oraş, iar textul de mai sus e transcris după un asemenea afiş.

Prima mea reacţie a fost simplă. Am închis radioul, parcă oprindu-l să mai aducă dovezi împotriva mea, şi m-am grăbit spre uşă. Acolo, bineînţeles, m-am oprit. Am revenit lângă masa din faţa şemineului. Nu mai eram nici calm, nici hotărât. Voiam să-mi deschid servieta, să scot ansiblul şi să emit un „Urgent/Înştiinţare" spre Hain. Mi-am înfrânat şi această pornire, deoarece era şi mai prostească decât prima. Din fericire, n-am mai avut vreme de alte idei. Uşa dublă din capătul opus al anticamerei s-a deschis şi aghiotantul s-a retras un pas, făcându-mi loc să trec şi anunţându-mă:

— Genry Ai!

Mă numesc Genly, dar karhidenii nu pot pronunţa litera „l"… Apoi am rămas în Sala Roşie, cu regele Argaven al XV-lea.

Sala Roşie din Casa Regală era o încăpere imensă. Până la şemineuri puteau fi mai mult de cinci sute de metri şi tot atâţia până la grinzile tavanului, de care spânzurau steaguri şi stindarde purpurii, prăfuite şi zdrenţuite de timp. Ferestrele erau simple fante verticale în pereţii groşi, luminile fiind puţine, palide şi situate foarte sus. Cizmele mele noi ticăiau pe pardoseală, pe când străbăteam sala spre rege, un drum de şase luni.

Argaven stătea pe o estradă largă, în penumbra roşiatică din faţa şemineului central, cel mai mare dintre cele trei. Un ins scund, destul de pântecos, cu ţinuta rigidă, se contura ca o siluetă neclară şi întunecată, exceptând sclipirea inelului cu sigiliu de pe degetul mare.

M-am oprit la marginea podiumului şi, aşa cum fusesem instruit, am rămas nemişcat, fără să vorbesc.

— Urcă, domnule Ai. Ia loc.

L-am ascultat, aşezându-mă pe scaunul din dreapta lui. Până aici, protocolul îmi fusese explicat de numeroase ori. Argaven nu se aşeză. Stătea la trei metri de mine, cu flăcările vuind scăpărătoare îndărătul său. Brusc rosti:

— Spune-mi ce ai de spus, domnule Ai. Se zice că eşti purtătorul unui mesaj.

Chipul pe care îl întorsese spre mine, împurpurat şi pătat de umbrele văpăilor, era lătăreţ şi sinistru, ca luna roşcată şi sumbră a Iernii. Văzut de aproape, Argaven avea mai puţina prestanţă, era mai puţin impunător decât părea din depărtare, printre curteni. Vorbea piţigăiat şi-şi înclina capul fioros şi lunatic, într-o poziţie de aroganţă ciudată.

— Sire, mi-am pierdut şirul vorbelor… Tocmai am aflat de dizgraţia Lordului Estraven.