— Ţi-e frig?

Într-adevăr, pentru ei era o seară plăcută de primăvară.

Mă simţeam obosit şi deprimat. I-am răspuns:

— Mi-a fost frig de când am sosit pe planeta asta.

— Voi cum numiţi planeta?

— Gethen.

— Nu i-aţi pus şi un nume de-al vostru?

— Ba da, primii Investigatori i-au zis Iarnă.

Ne opriserăm la poarta grădinii. Afară, parcurile Palatului şi acoperişurile se ridicau într-un conglomerat întunecat şi înzăpezit, luminat ici-colo, la diferite nivele, de fantele aurii ale ferestrelor. Stând sub arcada îngustă, am înălţat privirea, întrebându-mă dacă şi cheia aceasta de boltă fusese zidită cu oase şi sânge. Estraven îşi luă rămas bun şi se întoarse. Niciodată nu exagera cu formulele protocolare. Am traversat piaţetele şi aleile tăcute ale Palatului cu cizmele scârţâind pe omătul subţire, luminat de lună, îndreptându-mă spre casă prin străzile mărginite de ziduri semeţe. Mă simţeam înfrigurat, neîncrezător, obsedat de perfidie, singurătate şi frică.

Document anonim, datând din timpul domniei lui Argaven al VIII-lea şi făcând parte dintr-o culegere de „povestiri de Vatră" din nordul Karhidei, aflată în arhivele Colegiului de Istorici din Erhenrang. Înregistrare audio.

ACUM DOUĂ SUTE DE ANI, în Vatra Shath, de la hotarul Pering Storm, trăiau doi fraţi care şi-au jurat kemmering unul celuilalt. Pe vremea aceea, ca şi acum, fraţii aveau voie să păstreze kemmerul până ce unul dintre ei trebuia să nască, dar apoi erau obligaţi să se separeu, de aceea nu li s-a permis să-şi jure kemmering pe viata. Cu toate acestea, ei au făcut-o. După ce a fost conceput un copil, Lordul de Shath le-a poruncit să rupă jurământul şi să nu se mai întâlnească niciodată în kemmer. Auzind porunca, unul dintre ei, cel care purta copilul, a fost cuprins de disperare, n-a mai vrut să asculte nici un sfat sau îmbărbătare şi, făcând rost de otravă, s-a sinucis. Atunci, oamenii din Vatră s-au ridicat cu toţii împotriva celuilalt frate şi l-au alungat din Vatră şi de pe Domeniu, aruncând asupra lui ruşinea sinuciderii. Iar pentru că propriul său Lord îl exilase şi istoria sa călătorise mai repede decât el, nimeni n-a voit să-l primească şi, după cele trei zile de ospeţie, îl alungau ca pe un proscris. Aşa a rătăcit dintr-un loc în altul, până ce a înţeles că în ţara lui nu-i mai rămăsese îndurare, iar crima n-avea să-i fie iertată. Până atunci nu putuse crede aşa ceva, fiind tânăr şi lipsit de experienţă. Când însă înţelese adevărul, se întoarse în Shath şi rămase în pragul Vetrei Dinafară, ca un exilat. Apoi le spusese celor de acolo: „Sunt fără chip printre oameni. Nu sunt văzut. Vorbesc şi nu sunt auzit. Vin şi nu sunt primit. Pentru mine nu există un loc lângă jar, pentru mine nu există mâncare pe masă, pentru mine nu se pregăteşte un culcuş în care să mă odihnesc. Mi-a mai rămas doar numele: Getheren mă numesc. Numele acesta îl las pe Vatra voastră ca un blestem şi, o dată cu el, las şi ruşinea mea. Păstraţi-le pentru mine. Acum, fără nume, îmi voi căuta moartea." La auzul acelor vorbe, unii dintre oameni au sărit asupra lui cu strigăte şi mânie, gata să-l ucidă, căci pentru o Vatră omorul este o umbră mai palidă decât sinuciderea. El a scăpat şi a fugit spre miazănoapte, către Gheaţă, fără să fie ajuns. Urmăritorii s-au întors în Shath cu mâinile goale, însă Getheren a mers mai departe şi după două zile a ajuns la Gheaţa Pering.

Timp de două zile a umblat pe Gheaţă, mergând mereu spre miazănoapte. Nu avea hrană, nu avea cu ce-şi ridica un adăpost, ci avea doar hainele de pe el. Gheaţa este stearpă şi nici fiarele nu se încumetă acolo. Era luna Susmy, şi ninsorile cele mari nu conteneau zi şi noapte. Getheren mergea singur, prin viscol. În cea de-a doua zi, şi-a dat seama că puterile îi slăbeau. În cea de-a doua noapte, trebui să se oprească şi să doarmă. În cea de-a treia dimineaţă, deşteptându-se, şi-a aflat mâinile degerate şi a descoperit că şi picioarele îi îngheţaseră, deşi n-a putut să-şi dezlege încălţările să se convingă, pentru că degetele nu-l mâi ascultau. A început să se târască mai departe, pe coate şi pe genunchi. Nu avea nici un motiv s-o facă, deoarece era lipsit de importanţă în care loc de pe Gheaţă avea să moară, dar simţea că trebuie să continue către miazănoapte.

După mult timp, ninsoarea n-a mai căzut în jurul lui şi nici vântul n-a mai suflat. A apărut un soare strălucitor. Târându-se, Getheren nu putea vedea în depărtare, pentru că blana glugii îi acoperea ochii. Fără să mai simtă răceala din picioare, din braţe şi de pe faţă, a crezut că gerul i le amorţise. Zăpada i se părea ciudată. Semăna cu o pajişte albă, crescând din gheaţă. Se apleca sub atingerea lui şi revenea precum firele de iarbă.

Atunci s-a oprit şi s-a ridicat, dându-şi gluga pe spate să poată vedea în jur. Cât zărea cu ochii, se întindea un câmp de iarbă-zăpadă, albă şi scânteietoare. Văzu pâlcuri de arbuşti argintii, cu frunze lucitoare. Soarele strălucea, vântul nu mai sufla şi totul era alb.

Getheren şi-a scos mănuşile, privindu-şi mâinile. Aveau culoarea omătului, dar degerăturile dispăruseră. Deci se putea folosi de mâini şi de picioare. Nu simţea durere, nu simţea frig şi nu simţea foame.

Zări hăt departe, spre miazănoapte, un turn alb, aidoma turnului unui Domeniu, din care cineva pornise către el. După o vreme, Getheren a văzut că era un bărbat gol, cu pielea şi părul albe. S-a apropiat mai mult şi Getheren l-a întrebat: „Cine eşti?"

Bărbatul cel alb i-a răspuns: „Eu sunt fratele şi kemmeringul tău, Hode."

Hode era numele fratelui său care se sinucisese, şi Getheren a văzut că bărbatul semăna leit cu fratele său. Însă trupul lui nu mai avea viaţă, iar glasul îi suna ca trosnetul gheţii.

A întrebat atunci: „Ce loc e acesta?"

Hode a răspuns: „Locul dintre zidurile viscolului. Aici trăiesc sinucigaşii. Aici, tu şi cu mine ne vom ţine jurământul."

Getheren s-a temut şi a spus: „Eu nu voi rămâne aici. Dacă m-ai fi însoţit spre miazăzi, părăsindu-ne Vatra, am fi putut rămâne laolaltă şi ne-am fi ţinut jurământul pe viaţă, căci nimeni nu ne-ar fi ştiut vina. Dar tu ai călcat jurământul, azvârlindu-l împreună cu viaţa ta. Iar acum nu-mi poţi rosti numele."

Aşa a fost. Hode şi-a mişcat buzele albe, dar nu a putut rosti numele fratelui său.

A venit iute spre Getheren, întinzând braţele ca să-l prindă, şi l-a apucat de mâna stângă. Getheren s-a smuls şi a fugit de lângă el. A pornit spre miazăzi, alergând, şi a zărit ridicându-se înaintea lui un zid alb de zăpadă, iar când a pătruns în acesta a căzut iarăşi în genunchi şi n-a mai putut fugi, ci s-a târât.

La nouă zile după ce pornise pe Gheaţă, a fost găsit de oamenii din Vatra Orhoch, care se află la nord-est de Shath. Aceştia n-au ştiut cine era şi nici de unde venea, căci l-au găsit târându-se prin zăpadă, lihnit de foame, orbit de sclipirea gheţii, cu chipul înnegrit de soare şi ger, iar la început nu putuse vorbi. Cu toate acestea, a supravieţuit şi doar mâna stângă, care degerase, a trebuit să-i fie amputată. Unii oameni au spus că el era Getheren din Shath, despre care auziseră. Alţii au zis că nu poate fi adevărat, pentru că acela urcase pe Gheaţă în primul viscol al toamnei şi cu siguranţă murise. El însuşi nega că s-ar fi numit Getheren. După ce s-a însănătoşit, a plecat din Orhoch şi a coborât spre miazăzi, spunându-şi Ennoch.

Când Ennoch era bătrân şi trăia pe câmpiile Rerului, a întâlnit un om din locul lui de baştină şi l-a întrebat: „ Cum mai merge Domeniul Shath?" Celălalt i-a răspuns că Shath o ducea rău. Nimic nu mai rodea în vatră sau pe ogor, totul fiind atins de boală. Culturile de primăvară degerau în sol, iar recoltele coapte putrezeau, şi asta se întâmpla de mulţi ani. Atunci, Ennoch i-a spus: „Eu sunt Getheren din Shath", şi i-a povestit cum urcase pe Gheaţă şi ce întâlnise acolo. La sfârşit, i-a zis: „Spune-le celor din Shath că-mi iau înapoi numele şi umbra". La puţin timp după aceea, Getheren s-a îmbolnăvit şi a murit. Călătorul i-a purtat vorbele înapoi în Shath, şi se spune că, de atunci, Domeniul a înflorit iarăşi şi totul a fost aşa cum se cuvine pe ogor, în casă şi în vatră.