Gvarab era destul de înaintată în vârstă, aşa că adesea devia şi îndruga vrute şi nevrute. Prezenţa la cursurile ei era redusă şi oscilantă. În curând îl alese pe băiatul slab, cu urechile mari, drept singurul ei ascultător constant. Începu să conferenţieze pentru el. Ochii luminoşi, atenţi, inteligenţi îi întâlniră pe ai ei, îi conferiră stabilitate, o treziră, îşi recăpătă strălucirea, redobândi viziunea pierdută. Se avânta spre culmi nebănuite iar ceilalţi studenţi din sală o priveau încurcaţi şi uimiţi, chiar înspăimântaţi, dacă mai aveau puterea de a se simţi înspăimântaţi. Gvarab vedea un univers mult mai mare decât puteau vedea majoritatea oamenilor, şi asta îi făcea să clipească. Băiatul cu ochii luminoşi o privea fix; în ochi îi citea bucuria. Ceea ce oferea ea, ceea ce oferise timp de o viaţă, ceea ce nimeni până atunci nu mai împărtăşise cu ea, el accepta, se împărtăşea. El era fratele ei, peste prăpastia celor cincizeci de ani, mântuirea ei.

Atunci când se întâlneau din întâmplare în cabinetele de fizică ori la cantină, treceau direct la discutarea unor probleme de fizică, dar alteori energia lui Gvarab era insuficientă pentru aşa ceva, iar atunci găseau puţine de spus, deoarece bătrâna era la fel de timidă ca şi tânărul bărbat. "Nu mănânci destul" îi spunea ea, iar el zâmbea şi urechile i se înroşeau. Nici unul nu ştia ce să mai spună.

După ce petrecuse o jumătate de an la Institut, Shevek îi dădu lui Sabul o lucrare de trei pagini intitulată "O critică a Ipotezei lui Atro cu privire la Secvenţa Infinită". Sabul i-o returnă după o decadă, mârâind:

— Tradu-o în iotică.

— De la început am scris-o măi mult în iotică, spuse Shevek, deoarece foloseam terminologia lui Atro. Voi copia originalul. De ce?

— De ce? Pentru ca nenorocitul acela profitarian pe nume Atro să o poată citi. E o navă pe cinci în decada următoare.

— O navă?

— O navă de transport de pe Urras.

În felul acesta Shevek descoperi că nu numai petrol şi mercur circula între cele două lumi despărţite, nu numai cărţi de felul celor pe care le citise, dar şi scrisori. Scrisori! Scrisori către proprietarieni, către supuşi ai unor guverne bazate pe inechitatea puterii, pentru indivizi care erau, inevitabil, exploataţi de alţii, fiind la rândul lor exploatatorii altora deoarece consimţiseră să fie elemente din Maşina-Stat. Oare oamenii aceştia chiar schimbau idei cu oamenii liberi într-o manieră non-agresivă, voluntară? Pot ei oare admite cu adevărat egalitatea, participând la solidaritatea intelectuală, sau doar încercau să domine, să-şi exercite puterea, să posede? Ideea de a coresponda de-adevăratelea cu un proprietarian îl alarma, dar ar fi fost interesant să afle…

Atâtea descoperiri de acest fel se îngrămădiseră asupra lui această primă jumătate de an petrecută la Abbenay încât ajunsese la concluzia că fusese — ori poate că încă mai era — puţin naiv, o concluzie nu tocmai uşor de acceptat pentru un tânăr inteligent.

Prima şi cea mai puţin acceptabilă dintre aceste descoperiri era că se aşteptau de la el să înveţe iotica, dar să păstreze cunoştinţele pentru sine — o situaţie atât de nouă şi atât de tulburătoare pe plan moral încât încă nu o asimilare în totalitate. Evident, nu putea spune că răneşte pe cineva pentru motivul că nu îşi împărtăşeşte cunoştinţele. Pe de altă parte, ce rău posibil le poate cauza informaţia că el ştie iotică, şi că ei ar putea-o învăţa la fel de bine? Cu siguranţă, libertatea se află mai ales în sinceritate decât în tăinuire şi întotdeauna merită să rişti pentru libertate. În orice caz, nu înţelegea în ce constă riscul. La un moment dat îi trecuse prin minte că Sabul vrea să menţină fizica urrasiană particulară, să o posede, ca pe o proprietate personală, o sursă de putere asupra colegilor săi de pe Anarres. Dar această idee era atât de opusă modului de gândire al lui Shevek, încât întâmpină mari dificultăţi pentru a i se contura în minte, iar când într-adevăr i se clarifică, o elimină imediat, cu dispreţ, ca pe un gând de-a dreptul dezgustător.

Mai era, apoi, camera personală, un alt ghimpe moral. Copil fiind, dacă dormeai singur într-o cameră însemna că i-ai deranjat în aşa hal pe ceilalţi încât nu te-au mai putut suporta, că ai individualizat. Solitudinea era egală cu dizgraţia. În termeni adulţi, principalul termen de referinţă pentru camerele cu un singur pat era sexual. Fiecare domiciliu avea un număr de astfel de camere, iar un cuplu care dorea să se împerecheze folosea una dintre aceste camere gratuite pentru o noapte, sau o decadă, oricât de mult doreau. Un cuplu care se hotăra la parteneriat, lua o cameră dublă. Într-un oraş mic, unde nu erau disponibile camere duble. Le construiau adesea la capătul domiciliilor şi astfel; cameră cu cameră, erau create construcţii lungi, răzleţite, denumite "autotrenurile partenerilor." În afară de împerecherea sexuală, nu exista nici un motiv pentru care să nu dormi într-un dormitor. Puteai alege unul mare, sau mic, iar dacă nu-ţi plăceau colegii de cameră te puteai muta în altul. Fiecare dispunea de atelierul, laboratorul, studioul, magazia sau biroul de care avea nevoie pentru muncă. La băile publice fiecare putea fi oricât de public poftea, intimitatea sexuală era asigurată gratuit şi chiar recomandată din punct de vedere social, iar dincolo de acestea izolarea era considerată nefuncţională. Însemna exces, irosire. Economia de pe Anarres nu putea sprijini construirea, întreţinerea, încălzirea, iluminarea caselor şi apartamentelor particulare. Un individ a cărui fire era evident nesociabilă trebuia să plece din societate şi să îşi poarte singur de grijă. Era complet liber să o facă. Îşi putea construi o casă oriunde îi făcea plăcere, deşi, dacă aceasta strica un peisaj frumos ori o bucată de teren fertil se putea aştepta la serioase presiuni din partea vecinilor să se mute în altă parte. La marginile comunităţilor anarresiene mai vechi se întâlneau destul de mulţi solitari şi pustnici care pretindeau că ei nu fac parte dintr-o specie socială anume. Dar pentru aceia care acceptau privilegiul şi obligaţia solidarităţii umane, intimitatea era o valoare numai dacă se dovedea funcţională.

Aşadar, prima reacţie a lui Shevek de a fi fost instalat într-o cameră particulară a fost jumătate de dezaprobare şi jumătate de jenă. De ce îl înghesuiseră aici? Curând avea să afle motivul. Era locul potrivit pentru munca lui. Dacă îi veneau idei la miezul nopţii, putea aprinde lumina ca să le noteze; dacă îi veneau în zori, nu erau tulburate de conversaţia şi mişcarea a patru-cinci colegi de cameră care se sculau; iar dacă nu-i veneau deloc şi trebuia să petreacă zile în şir aşezat la masă, cu ochii aţintiţi pe fereastră, nu se afla nimeni în spatele lui care să se mire de ce lâncezeşte. De fapt, intimitatea este la fel de necesară şi pentru fizică şi pentru sex. Dar chiar este necesară?

La cină, în cantina institutului, se servea întotdeauna şi un desert. Lui Shevek îi plăcea foarte mult şi când mai rămâneau surplusuri, le lua. Iar conştiinţa lui, conştiinţa aceea organic-sodală, a făcut indigestie. Oare nu toată lumea, în toate cantinele, de la Abbenay la Uttermost, primea la fel, în părţi egale? Întotdeauna i se spusese acest lucru şi niciodată nu văzuse altceva. Desigur, existau variaţii locale, specialităţi regionale, lipsuri, încropeli, ca în cazul Project Camps, bucătari buni, bucătari mai proşti, de fapt, o infinită varietate în interiorul unui cadru imuabil. Dar nici un bucătar nu era atât de talentat încât să pregătească un desert fără elementele necesare. Majoritatea cantinelor serveau desertul o dată sau de două ori pe decadă. Aici, era servit seară de seară. De ce? Erau membrii Institutului Central de Ştiinţe mai buni decât alţi oameni?

Shevek nu-şi punea asemenea întrebări în legătură cu nimeni altcineva. Conştiinţa socială, opinia altora era forţa morală cea mai puternică, aceea care motiva comportamentul majorităţii anarresienilor, dar în cazul său aceasta era ceva mai puţin puternică decât la cei mai mulţi dintre ei. Atât de multe din problemele sale făceau parte dintr-o categorie pe care alţi oameni nu o puteau înţelege încât se obişnuise să şi le rezolve singur, în tăcere. Aşa procedă, şi cu aceste probleme care, în unele privinţe, erau mult mai dificile pentru el decât acelea ale fizicii temporale. Nu ceru părerea nimănui. Încetă să mai ia desertul de la cantină.