Cu toate acestea, nu se mută într-un dormitor comun. Puse în balanţă disconfortul moral şi avantajul practic, constatând că acesta din urmă atârnă mai greu. Lucra mult mai bine în camera particulară. Treaba merita efortul, iar el o făcea bine. Era central funcţională pentru societatea sa. Responsabilitatea justifica privilegiul.

Aşa că a continuat să lucreze.

Pierdu din greutate; mergea uşor pe pământ. Lipsa efortului fizic, lipsa varietăţii ocupaţionale, lipsa contactelor sociale şi sexuale, nici una dintre acestea nu îi păreau a fi carenţe ci libertăţi. El era omul liber: putea face tot ce vroia să facă, atunci când dorea şi câtă vreme poftea. Şi chiar aşa făcea. Muncea jucându-se.

Întocmea notele pentru o serie de ipoteze care aveau să conducă la o teorie coerentă a Simultaneităţii. Dar aceasta începu să-i pară o ţintă minoră. Exista una mult mai importantă, o teorie unificată a Timpului, aşteptând să fie formulată, numai să poată ajunge la ea. Avea senzaţia că se află într-o cameră încuiată în mijlocul unui imens teren deschis. Îl înconjura, doar dacă ar găsi calea de ieşire, drumul cel drept. Intuiţia deveni o obsesie. Toamna şi iarna se dezobişnui tot mai mult să mai doarmă. Două ceasuri pe noapte şi încă două, uneori, în timpul zilei, îi erau suficiente, iar aceste aţipeli nu erau de genul somnului profund pe care întotdeauna îl avusese mai înainte, ci un fel de veghe pe alt plan, cu atâtea vise. Visa intens, iar visele făceau parte din munca sa. Vedea timpul întorcându-se împotriva propriului curs, un râu curgând în sus, către izvor. În mâna sa dreaptă şi în stânga ţinea contemporaneitatea a două momente; când le dădea în lături, vedea, zâmbind, cum momentele se separă, despărţindu-se ca baloanele de săpun. Se ridică şi puse pe hârtie, fără a se trezi cu adevărat, formula matematică, aceea care îl ocolise zile întregi. Văzu spaţiul strângându-se asupra lui ca pereţii unei sfere prăbuşindu-se în interior, mai aproape, tot mai aproape, către un vid central, închizându-se, apropiindu-se, iar el se trezi cu un strigăt de ajutor oprit în gâtlej, luptându-se în tăcere să scape de conştiinţa propriului vid exterior.

Într-o după-amiază rece, către sfârşitul iernii, venind de la bibliotecă spre casă, trecu pe la catedra de fizică pentru a vedea dacă nu se află ceva corespondenţă pentru el în cutie. Nu avea nici un motiv să se aştepte la o scrisoare, deoarece nu scrisese nici una prietenilor săi de la Regionala nord-vestică, dar în ultimele zile nu se simţise prea bine; îşi infirmase câteva dintre cele mai frumoase ipoteze ale sale şi se trezise singur, după o jumătate de an de muncă asiduă, exact în punctul de unde pornise. Modelul fazic era pur şi simplu mult prea vag pentru a fi util. Îl durea în gât. Spera să fie o scrisoare de la vreun cunoscut, sau cel puţin să întâlnească pe cineva în laboratorul de fizică pentru a mai schimba o vorbă. Dar, cu excepţia lui Sabul, nu se mai afla nimeni acolo.

— Priveşte aici, Shevek.

Se uită la cartea pe care bătrânul o ţinea în mână: o carte subţire, îmbrăcată în verde, cu Cercul Vieţii pe copertă. O luă şi privi la pagina de titlu: "O critică a Ipotezei Secvenţei Infinite a lui Atro". Era propriul său eseu, confirmarea şi replica lui Atro şi scrisoarea de răspuns a acestuia. Totul fusese tradus, ori retradus în pravică şi tipărit la imprimeriile CDP din Abbenay. Apăreau numele a doi autori: Sabul, Shevek.

Sabul întinse gâtul peste exemplarul pe care îl ţinea Shevek şi îl privi cu nesaţ. Mormăitul său se auzi gutural şi chicotit.

— L-am terminat pe Atro. Definitiv, afurisitul de profitor! Acum să mai încerce să vorbească despre "imprecizie puerilă"!

Timp de zece ani Sabul nutrise resentimente faţă de Revista de fizică a Universităţii Ieu Eun, care se referise la lucrările sale teoretice drept "mutilate de provincialismul şi imprecizia puerilă cu care dogma odoniană infectează fiecare domeniu al gândirii".

— Vor vedea ei care este acum provincialul! adăugă el, zâmbind.

În aproape un an de când se cunoşteau, Shevek nu îşi amintea să-l fi văzut zâmbind.

Shevek se aşeză la celălalt capăt al încăperii, doborând un maldăr de hârtii de pe o bancă pentru a-şi face loc. Desigur, catedra de fizică era un spaţiu comun, dar Sabul ţinea această a doua cameră, din dos, plină de materialele pe care le folosea, aşa că niciodată nu părea să mai rămână loc şi pentru altcineva. Shevek privi cartea pe care o ţinea în mână, apoi se uită pe fereastră. Se simţea şi chiar arăta destul de bolnav. De asemenea, arăta destul de încordat, dar cu Sabul nu se simţise niciodată timid sau jenat, aşa cum adesea i se întâmpla cu oamenii pe care dorea să-i cunoască.

— N-am ştiut că o traduci, spuse el.

— Am tradus-o, am editat-o. Am şlefuit câteva din punctele mai nefinisate, am completat cu elementele de tranziţie pe care tu le-ai lăsat pe dinafară şi aşa mai departe. Muncă de câteva decade. Ar trebui să fii mândru de asta; în mare măsură ideile tale formează esenţa cărţii finalizate.

Cartea consta integral din ideile lui Shevek şi ale lui Atro.

— Da, răspunse Shevek, privindu-şi mâinile şi continuă. Aş vrea să public lucrarea despre Reversibilitate pe care am scris-o în acest trimestru. Ar trebui să ajungă la Atro. L-ar interesa. Încă îl mai preocupă motivaţiile.

— Să o publici? Unde?

— Am vrut să spun, în iotică…, pe Urras. Să i-o trimit lui Atro, ca pe cealaltă, iar el o va publica într-una din revistele de acolo.

— Nu le poţi trimite spre publicare o lucrare care nu a fost tipărită aici.

— Dar este exact ce am făcut cu aceasta. Tot ce este aici, cu excepţia răspunsului combativ, a apărut în Ieu Eun Review înainte de a apărea aici.

— Nu am putut preîntâmpina această situaţie. Dar de ce îţi închipui că m-am grăbit să trimit lucrarea spre publicare? Doar nu crezi că toţi cei de la CPD sunt de acord cu maniera noastră de a negocia idei cu Urras în felul acesta. Departamentul de apărare insistă ca fiecare cuvânt care pleacă de aici pe navele acelea de marfă să fie aprobat de un expert CPD. Mai mult decât atât, nu crezi că toţi fizicienii din provincie care nu au acces la canalul acesta de comunicaţie cu Urras se împotrivesc utilizării sale de către noi? Crezi că nu sunt invidioşi? Există oameni care stau în aşteptare, care abia aşteaptă ca noi să facem un pas greşit. Dacă suntem vreodată descoperiţi, vom pierde această fereastră poştală de pe transportoarele urrasiene. Acum pricepi?

— În primul rând, cum a obţinut Institutul această fereastră poştală?

— Atunci când a fost ales Pegvur în CPD, cu zece ani în urmă. De atunci, am păşit al naibii de atent pentru a o păstra, răspunse Sabul.

Pegvur fusese un fizician de o valoare modestă. Shevek dădu din cap.

— În orice caz, Atro nu vrea să citească articolele tale. Am verificat lucrarea aceea şi ţi-am înapoiat-o cu câteva decade în urmă. Când vei înceta să-ţi iroseşti vremea cu teoriile acestea reacţionare de care se agaţă Gvarab? Nu-ţi dai seama că şi-a pierdut întreaga viaţă cu ele? Dacă le susţii, o să te faci de râs, ceea ce, desigur, este dreptul tău inalienabil. Dar în nici un caz n-o să mă faci de râs pe minei

— Dar dacă prezint lucrarea spre publicare aici, în pravică?

— Pierdere de timp.

Shevek recepţionă mesajul cu o uşoară înclinare a capului. Se ridică, deşirat şi ascuţit şi rămase nemişcat un moment, departe cu gândurile sale. Lumina iernii făcea notă discordantă cu părul său, pe care acum îl purta strâns la spate într-o coadă, şi cu faţa sa neclintită. Se apropie de birou şi ridică un exemplar din micul stoc de cărţi noi.

— Aş vrea să-i trimit una din astea lui Mitis, spuse.

— Ia câte pofteşti. Ascultă! Dacă tu crezi că ştii ce faci, mai bine decât mine, atunci trimite lucrarea Presei. Nu ai nevoie de permisiune! Ştii bine că nu există nici un fel de ierarhie. Nu te pot împiedica. Tot ce pot face este să-ţi ofer sfatul meu.