Privirea ei urmărea curba zborului unui peştişor albastru — prin rezervorul tulbure. Shevek, concentrat, urmărea traseul peştelui şi traseul gândurilor ei. Se plimba printre rezervoare timp îndelungat şi adesea revenea împreună cu ea la laborator şi la acvarii, supunând aroganţa sa de fizician acelor mici şi ciudate vieţi, existenţei unor fiinţe pentru care prezentul este etern, fiinţe care nu se explică şi niciodată nu trebuie să-şi justifice comportamentul în faţa omului.

Majoritatea anarresienilor lucrau cinci până la şapte ore pe zi, cu două până la patru zile libere la fiecare decadă. Detaliile cu privire la regularitate, punctualitate, care zile vor fi libere şi aşa mai departe, erau stabilite între individ şi echipa sa de muncă, ori brigada, ori sindicatul, ori federaţia coordonatoare, sau indiferent la care nivel se putea realiza mai bine cooperarea şi eficienţa. Takver îşi conducea propriile proiecte de cercetare, dar munca şi peştii aveau propriile lor cerinţe imperative. Petrecea de la două până la zece ore pe zi în laborator, fără nici o zi liberă. Shevek ocupa acum două posturi didactice, un curs de matematică avansată la un centru de învăţare şi un altul la Institut.

Ambele cursuri aveau loc dimineaţa şi revenea în camera lor înainte de prânz. De obicei, Takver încă nu era acasă. Clădirea era destul de liniştită. Soarele încă nu ajunsese la fereastra dublă care dădea spre sud şi vest, peste oraş şi câmpii; camera era răcoroasă şi umbroasă. Corpurile mobile, delicate, concentrice suspendate la diferite nivele deasupra capului se mişcau cu precizia introvertită, tăcerea şi misterul organelor trupului ori proceselor mentale. Shevek se aşeza la masă în dreptul ferestrelor şi începea să lucreze, citind, ori luând notiţe, ori calculând. Treptat, lumina soarelui pătrundea în cameră, se deplasa pe hârtiile de pe masă, peste mâinile sale de pe hârtii, umplând camera de strălucire. Iar el lucra. Începuturile false şi inutilităţile anilor trecuţi se dovedeau a fi munca de jos, fundamentarea, făcută în întuneric, dar făcută bine. Pe aceasta, metodic şi atent, dar cu o îndemânare şi o siguranţă care nu păreau a-i aparţine, fiind mai degrabă cunoaşterea lucrând prin intermediul lui, construia structura frumoasă şi trainică a Principiilor Simultaneităţii.

Pentru Takver, ca pentru oricare bărbat ori femeie care ia asupra sa compania spiritului creator, sarcina nu era întotdeauna tocmai uşoară. Deşi existenţa ei îi era necesară lui Shevek, prezenţa ei efectivă putea însemna o distragere. Nu-i plăcea să ajungă acasă prea devreme, deoarece el adesea înceta lucrul la venirea ei, ceea ce nu i se părea în regulă. Mai târziu, când vor fi de vârstă mijlocie, va putea s-o ignore, dar la douăzeci şi trei de ani nu putea. Din acest motiv îşi aranjase activitatea la laborator în aşa fel încât să nu ajungă acasă decât spre seară. Nici chiar acesta nu era un aranjament perfect, fiindcă Shevek avea nevoie de îngrijire. În zilele în care nu avea ore, când venea ea poate că el stătuse la masă şase sau opt ore fără întrerupere. Când se ridica, se clătina de oboseală, mâinile îi tremurau şi cu greu izbutea să fie coerent. Uzura produsă de spiritul creator asupra recipienţilor săi este dură, îi uzează, îi îndepărtează, caută un alt model. Pentru Takver nu existau surogate, iar când vedea cât de epuizat era Shevek, protesta. Ar fi strigat aşa cum făcuse, cândva, Asieo, soţul lui Odo: "Pentru Dumnezeu, fată, nu poţi sluji Adevărul doar de fiecare dată câte puţin? — doar că în cazul acesta ea era fată şi nu îl cunoştea pe Dumnezeu.

Stăteau de vorbă, ieşeau la plimbare, ori se duceau la baia publică, după care luau cina la cantina Institutului. După masă urmau întruniri, ori vreun concert, sau se întâlneau cu prieteni, cu Bedap şi Salas şi cercul lor, cu Desar şi alţii de la Institut, cu colegii şi prietenii lui Takver. Dar întrunirile şi prietenii aveau pentru ei o valoare periferică. Nici participarea socială sau sociabilă nu reprezenta mare lucru; parteneriatul le era suficient şi n-o puteau ascunde. Situaţia nu părea a-i ofensa pe ceilalţi. Dimpotrivă. Desar, Salas, Bedap şi alţii veneau la ei aşa cum vin oamenii însetaţi la o fântână. Ceilalţi erau periferici pentru ei; ei ocupau o poziţie centrală pentru ceilalţi. Nu făceau mare lucru; nu erau mai binevoitori, ori vorbitori mai străluciţi decât alţii; şi totuşi, prietenii lor îi iubeau, depindeau de ei şi continuau să le aducă daruri — măruntele ofrande care circulau între aceşti oameni care nu posedau nimic şi aveau totul: un fular tricotat manual, o bucăţică de granit bătută cu granate purpurii, o vază executată manual la atelierul Federaţiei Olarilor, un poem despre iubire, un set de nasturi din lemn sculptat, o cochilie spiralată din Marea Sorruba. Îi ofereau darul lui Takver, spunând: "Uite, lui Shev s-ar putea să-i placă chestia asta ca prespapier", sau lui Shevek, spunând: "Iată, s-ar putea lui Tek să-i placă culoarea asta." Oferind, încercau să se împărtăşească din ceea ce împărtăşeau Shevek şi Takver, să celebreze şi să preamărească.

Era o vară lungă, călduroasă şi luminoasă, vara anului 160 de la Colonizare. Ploile abundente ale primăverii înverziseră Câmpiile Abbenay şi aşezaseră praful, aşa că aerul era neobişnuit de curat; ziua soarele strălucea fierbinte, iar noaptea stelele se aprindeau puzderie. Când apărea Luna, se puteau distinge clar contururile continentelor, de sub orbitoarele vârtejuri albe ale norilor.

— De ce arată aşa de frumos? întrebă Takver, întinsă alături de Shevek sub pătura portocalie, cu luminile stinse, deasupra lor, abia perceptibile, Ocupaţiile Spaţiului Nelocuit, afară, dincolo de fereastra deschisă, Luna plină, suspendată în noapte, luminoasă. Atunci când ştim că e o planetă la fel ca aceasta, doar cu un climat mai bun şi oameni mai răi, când ştim că sunt toţi proprietarieni, că poartă războaie, emit legi şi mănâncă în vreme ce alţii flămânzesc… şi că, oricum, îmbătrânesc, au ghinion, fac reumatism la genunchi şi bătături la picioare, exact ca oamenii de pe aici… când cunoaştem toate acestea, atunci de ce continuă să arate aşa de fericită — de parcă viaţa de acolo trebuie să fie atât de fericită? Nu mă pot uita la strălucirea aceasta şi în acelaşi timp să-mi imaginez un omuleţ sinistru, cu mânecile slinoase

şi mintea atrofiată, cum e Sabul, locuind acolo. Pur şi simplu nu pot!

Braţele şi piepturile lor dezgolite erau lumina lunii. Puful fin, delicat de pe obrazul lui Takver forma o aureolă estompată deasupra trăsăturilor ei; părul ei şi umbrele erau negre. Shevek îi atinse braţul argintiu cu mâna lui argintie, mirându-se de căldura atingerii în lumina aceea rece.

— Dacă poţi vedea un lucru în întregul său, spuse el, pare întotdeauna frumos. Planete, vieţi… Dar de aproape, o lume se dovedeşte numai pământ şi pietre. Şi de la o zi la alta, viaţa se dovedeşte grea, oboseşti, pierzi sensul. Ai nevoie de distanţare, de interval. Pentru a vedea cât de frumos este pământul trebuie să-l vezi ca pe lună. Pentru a vedea cât de frumoasă este viaţa, trebuie s-o faci din perspectiva favorizantă a morţii.

— Asta se aplică pentru Urras. Să rămână acolo şi să fie Luna — eu nu o vreau! Dar n-am de gând să mă ridic pe o piatră de mormânt şi să privesc de sus viaţa şi să spun "Cât e de frumoasă!" Vreau să o văd în totalitate, chiar din centrul ei, aici, acum. Nu dau doi bani pe eternitate!

— N-are nici o legătură cu eternitatea, zise Shevek zâmbind, un bărbat slab şi păros, din argint şi umbre. Tot ce trebuie să faci pentru a vedea viaţa în întregul ei este să o vezi ca muritoare. Eu voi muri, tu vei muri; altfel, cum ne-am mai putea iubi? Soarele se va stinge; ce-l mai face să strălucească?

— Ah, tu, cu vorbele tale şi filozofia ta afurisită!

— Vorbe? Nu sunt vorbe. Nici măcar raţiune. Este atingerea mâinii. Eu ating plenitudinea. O ţin în mână. Care e lumina lunii? Care e Takver? Cum să-mi fie teamă de moarte? Când o am în mână, când ţin în mână lumina…