Nici mutarea nu se dovedi prea complicată. Shevek aduse o cutie cu cărţi, ghetele de iarnă şi pătura portocalie. Takver făcu trei drumuri. Unul la depozitul districtual de îmbrăcăminte, să ia pentru amândoi câte un costum nou, un act despre care nutrea un sentiment puternic, deşi obscur, că ar fi esenţial pentru începutul parteneriatului lor. Apoi se duse la vechiul ei cămin, o dată pentru haine şi hârtii, şi încă o dată, împreună cu Shevek, pentru a aduce un număr de obiecte curioase: forme complexe, concentrice, confecţionate din sârmă care, atunci când erau suspendate de tavan, se mişcau şi îşi mişcau mereu forma, încet, către interior. Le făcuse din din deşeuri de sârmă şi cu unelte de la depozitul pentru aprovizionarea meşteşugarilor şi le numea "Ocupările Spaţiului Nelocuit". Unul dintre cele două scaune din cameră era defect, aşa că îl duseră la un atelier de reparaţii de unde ridicară unul zdravăn. În felul acesta erau şi mobilaţi. Noua lor cameră avea un tavan înalt, care o făcea spaţioasă şi oferea suficient loc pentru Ocupaţii. Domiciliul era construit pe una din colinele de la Abbenay, iar camera avea o fereastră de colţ care prindea soarele după-amiezii şi oferea o vedere asupra oraşului cu străzile şi pieţele sale, acoperişurile, verdele parcurilor, câmpiile din depărtare.

Intimitatea după o îndelungată singurătate punea la încercare atât stabilitatea lui Shevek cât şi pe aceea a lui Takver. În primele câteva decade el trăi extreme de exaltare şi anxietate, iar ea crize de nervi. Amândoi erau suprasensibilizaţi şi lipsiţi de experienţă. Încordarea nu avea să dureze mult, fiecare devenind expert în celălalt. Foamea lor sexuală persistă ca o încântare plină de pasiune, dorinţa de comuniune era zilnic reînnoită deoarece era zilnic împlinită.

Acum îi era clar lui Shevek — şi ar fi considerat o nebunie să creadă altfel — că toţi acei ani nenorociţi petrecuţi în acest oraş făceau parte din fericirea lui prezentă deoarece îl conduseseră către aceasta, îl pregătiseră. Tot ce i se întâmplase era parte din ceea ce i se întâmpla acum. Takver nu observa nici un fel de obscură înlănţuire de efect/cauză/efect, dar ea nu era specialistă în fizica temporală. Ea vedea timpul la modul naiv, ca pe un drum întins în faţă; mergi înainte şi ajungi undeva. Dacă ai noroc, ajungi undeva unde merită să ajungi.

Dar când Shevek preluă metafora şi o reformulă în termenii săi, explicându-i că, dacă trecutul şi viitorul nu sunt făcute părţi ale prezentului prin memorie şi intenţie, în termeni umani nu mai există nici un drum, nu mai ai unde să ajungi, Takver îl încuviinţă înainte de a ajunge la jumătatea demonstraţiei.

— Exact, spuse ea, este exact ce am făcut eu în toţi aceşti patru ani. Nu este vorba numai de noroc. Doar parţial.

Ea avea douăzeci şi trei de ani, cu jumătate de an mai tânără decât Shevek. Crescuse într-o comunitate agricolă, Round Valley, în nord-est. Era un loc izolat şi înainte ca Takver să ajungă la Institutul din nord-vest, muncise mai mult decât majoritatea tinerilor anarresieni. În Round Valley erau destul de mulţi oameni pentru muncile care trebuiau făcute, dar nu era o comunitate prea mare, ori suficient de productivă pentru economia generală, pentru a beneficia de o prioritate deosebită din partea computerelor de la Diviziunea Muncii. Erau nevoiţi să-şi poarte de grijă singuri. La vârsta de opt ani Takver alegea paie şi pietricele din grăunţele de holum, la moară, timp de trei ore pe zi, după trei ore de şcoală. O mică parte din pregătirea ei practică din copilărie fusese în direcţia îmbogăţirii personale, făcând parte din efortul comunităţii de a supravieţui. În timpul recoltatului şi însămânţărilor, toţi cei sub şaizeci de ani şi peste zece munceau pe câmp toată ziua. La cincisprezece ani Takver răspundea de coordonarea programelor de lucru ale celor patru sute de loturi agricole ale comunităţii din Round Valley şi o ajuta pe dieteticiană la cantina oraşului. Nu era nimic neobişnuit în toate aceste preocupări, iar Takver le acorda puţină importanţă, dar cu siguranţă că îşi aduseseră aportul la unele trăsături de caracter şi în formarea propriilor ei opinii. Shevek se bucura că îşi făcuse raţia de corvoadă, iar Takver îi dispreţuia pe aceia care evitau munca fizică. "Uită-te la Tinan," spunea ea, "cum plânge şi urlă pentru că a fost repartizat de probă pentru patru decade la recoltarea rădăcinilor de holum. E aşa de delicat, parcă ar fi un ou de peşte! A pus vreodată mâna pe pământ?" Takver nu era deosebit de milostivă şi era destul de irascibilă.

Studiase biologia la Institutul Regional din nord-vest, cu rezultate suficient de bune, aşa că a decis să vină la Institutul Central pentru continuarea studiilor. După un an fusese rugată să se înscrie într-un nou sindicat care organiza un laborator pentru creşterea şi ameliorarea rezervelor de peşte comestibil din cele trei oceane de pe Anarres. Când era întrebată cu ce se ocupă, răspundea, "Sunt ichtio-genetician." Îi plăcea munca aceasta, care întrunea două lucruri pe care ea le preţuia: cercetare efectivă, faptică şi un obiectiv specific de creştere, sau îmbunătăţire. Fără o astfel de muncă, nu ar fi fost mulţumită. Dar toate acestea în nici un caz nu-i erau suficiente. Cea mai mare parte din cele ce se petreceau în mintea şi spiritul ei aveau puţin de-a face cu genetica peştilor.

Interesul ei pentru peisaje şi fiinţe vii era o adevărată pasiune. Acest interes, impropriu numit "dragoste de natură", îi părea lui Shevek mult mai cuprinzător decât dragostea. Există suflete, îşi spunea el, al căror ombilic nu a fost tăiat niciodată. Care niciodată nu au fost înţărcate de la univers. Care nu înţeleg moartea ca pe un duşman. Care aşteaptă nerăbdătoare să putrezească şi să se preschimbe în humus. Era ciudat să o vadă pe Takver luând în mână o frunză, ori chiar o piatră. Ea devenea o extindere a pietrei, piatra o extindere a ei.

I-a arătat lui Shevek rezervoarele cu apă de mare de la laboratorul de cercetări, conţinând peste cincizeci de specii de peşti, mari şi mici, de culori mohorâte ori ţipătoare, eleganţi şi groteşti. Shevek era fascinat şi puţin uimit.

Cele trei oceane de pe Anarres erau la fel de pline de viaţă pe cât de lipsit era pământul de ea. Mările nu mai fuseseră conectate de câteva milioane de ani, aşa că formele lor de viaţă urmaseră cursuri de evoluţie insulare. Varietatea acestora era uluitoare. Niciodată nu-şi închipuise Shevek că viaţa se poate prolifera atât de nestăpânit, cu atâta exuberanţă; că, într-adevăr, exuberanţa era poate calitatea esenţială a vieţii.

Pe uscat, plantele se descurcau destul de bine în înfăţişarea lor austeră şi ţepoasă, dar acele animale care încercaseră să respire aer au renunţat aproape complet la proiect arunci când planeta a intrat într-o perioadă milenară de praf şi uscăciune. Au supravieţuit bacteriile, cele mai multe litofage, precum şi câteva sute de specii de viermi şi crustacee.

Omul îşi găsea locul cu grijă şi riscuri în acest sistem ecologic îngust. Dacă pescuia — dar fără prea multă lăcomie — şi dacă, folosind mai ales deşeuri organice drept îngrăşăminte, se putea încadra. Dar nu se putea încadra oriunde. Nu exista iarbă pentru ierbivore. Nu existau nici un fel de ierbivore pentru carnivore. Nu existau insecte care să fecundeze plantele cu flori; pomii fructiferi importaţi erau toţi fertilizaţi manual. Nici un animal nu a fost introdus de pe Urras pentru a tulbura delicatul echilibru al vieţii. Doar Coloniştii, care erau atât de bine curăţiţi în interior şi exterior, încât au adus cu ei un minim din fauna şi flora lor personală. Nici măcar purecele nu-şi croise drum pe Anarres.

— Îmi place biologia marină, îi spuse Takver lui Shevek în faţa rezervoarelor cu peşti, deoarece este atât de complexă, o adevărată reţea. Peştele acesta îl mănâncă pe acela, care la rândul lui mănâncă plevuşcă şi care mănâncă ciliate, care mănâncă bacterii şi tot aşa. Pe pământ nu sunt decât tipuri şi toate non-cordate — dacă nu pui la socoteală omul. Biologic vorbind, este o situaţie bizară. Noi, anarresienii, suntem izolaţi nenatural. În lumea veche există optsprezece tipuri de animale terestre; există clase, cum ar fi insectele, care au atâtea specii încât niciodată n-au putut fi numărate, iar câteva din aceste specii au populaţii de miliarde. Gândeşte-te: oriunde priveşti, animale, alte creaturi, împărţind cu tine pământul şi aerul. Cu atât mai mult te-ai simţi o parte.