— Shevek, crezi că ai putea să o conduci pe Vea la gară?

— Doamne, Demaere! Nu-l pune pe bietul om să mă păzească! Doar nu-ţi închipui că vor fi lupi, nu? Oare Mingradienii sălbatici se vor strecura în oraş şi mă vor răpi pentru haremurile lor? Voi fi găsită mâine dimineaţă pe treptele şefului de gară cu o lacrimă îngheţată în ochi, ţinând strâns în mâinile mele delicate, rigide, un buchet de flori de câmp ofilite? Chiar că-mi place!

Asupra vorbelor sale rostite grăbit, cu sonorităţi de clopoţel, râsul izbucni ca un val — un val întunecat, puternic şi neted — care spală tot, lăsând nisipul pustiu. Vea nu râdea cu ea însăşi, ci de ea, râsul profund al trupului, ştergând cuvintele.

Shevek îşi puse haina în hol şi o aşteptă la uşă.

Merseră în tăcere o jumătate de bloc. Sub picioarele lor, zăpada scârţâia.

— Eşti mult prea politicos pentru…

— Pentru ce??

— Pentru un anarhist, spuse ea cu glasul ei subţire, voit tărăgănat, aceeaşi intonaţie pe care o foloseau Pae şi Oiie atunci când se aflau la Universitate. Sunt dezamăgită. Mi-am închipuit că vei fi primejdios şi grosolan.

— Chiar aşa sunt.

Vea îl privi dintr-o parte. Purta o eşarfă purpurie, legată peste cap; ochii ei se zăreau negri şi strălucitori în contrast cu culoarea aprinsă şi albul zăpezii din jur.

— Dar, dr. Shevek, iată-vă conducându-mă răbdător până la gară.

— Shevek, o corectă el cu blândeţe. Fără "doctor".

— Acesta este numele tău complet — şi de botez şi de familie? Shevek dădu din cap, zâmbind. Se simţea bine şi plin de vigoare, mulţumit de aerul curat, de căldura hainei bine croite pe care o purta, de drăgălăşenia femeii de lângă el. Nici o grijă, nici un gând apăsător nu îl preocupau în acele clipe.

— E adevărat că vă primiţi numele de la un computer?

— Da.

— Ce groaznic, să fii botezat de o maşină!

— De ce e groaznic?

— E atât de mecanic, de impersonal.

— Dar ce este mai personal decât un nume pe care nu-l mai poartă nici o persoană în viaţă?

— Nimeni altcineva? Eşti singurul Shevek?

— Atâta vreme cât sunt în viaţă. Au mai fost şi alţii, înaintea mea.

— Vrei să spui, rude?

— Nu prea ţinem noi seama de rude. Înţelegi, cu toţii suntem rude. Nu ştiu cine au fost aceia, cu excepţia uneia, în primii ani ai Colonizării. Aceasta a proiectat un fel de rulment utilizat la utilaje grele, care încă se mai numeşte "shevek", explică el, zâmbind din nou, mai larg. Asta însemnă o bună nemurire!

— Dumnezeule mare! spuse Vea, dând din cap. Cum deosebiţi bărbaţii de femei?

— În sfârşit, am descoperit noi metode…, răspunse Shevek şi după un moment se auzi râsul ei moale, greu.

— Da, poate că, într-adevăr eşti grosolan…, spuse ea, ştergându-şi ochii care lăcrimau în aerul rece. Deci, şi-au luat cu toţii nume făcute şi au învăţat o limbă artificială? Totul nou?

— Coloniştii de pe Anarres? Da. Cred că erau oameni romantici.

— Şi voi nu sunteţi?

— Nu. Suntem foarte pragmatici.

— Poţi fi şi una şi alta.

— Da, e adevărat, răspunse Shevek, care nu se aşteptase la nici un fel de subtilitate intelectuală din partea ei.

— Ce este mai romantic decât să vii aici, de unul singur, fără nici un ban în buzunar, pentru a pleda cauza poporului tău?

— Şi să fiu stricat de lux şi bogăţie în tot acest timp.

— Lux? În camerele universităţii? Doamne! Bietul de tine! Nu te-au dus în nici un loc mai ca lumea?

— În multe locuri, dar peste tot e la fel. Aş vrea să pot cunoaşte mai bine Nio Esseia. N-am văzut decât suprafaţa oraşului, ambalajul pachetului.

Folosise expresia deoarece fusese fascinat de obiceiul urrasienilor de a ambala totul în hârtie curată, ornamentată, ori în plastic, sau carton, sau folie. Lenjeria, cărţile, legumele, hainele, medicamentele, totul era înfăşurat în nenumărate straturi de ambalaj. Până şi pachetele de hârtie erau învelite în mai multe straturi de hârtie. Nimic nu trebuia să atingă nimic altceva. Începuse a crede că până şi el fusese ambalat cu multă grijă.

— Ştiu. Te-au făcut să mergi la Muzeul de Istorie, să faci un tur al Monumentului Dobunnae si să asculţi un discurs în Senat, spuse Vea iar Shevek râse, deoarece acela fusese exact traseul uneia din zile, vara trecută. Ştiu! Sunt atât de stupizi cu străinii. Am eu grijă ca să vezi adevăratul Nio!

— Mi-ar plăcea.

— Cunosc tot felul de oameni minunaţi. Colecţionez oameni. Iată-te prins în capcană între toţi aceşti profesori şi politicieni îmbâcsiţi…

Vea continua să pălăvrăgească. Lui Shevek îi făcea plăcere vorbirea ei fără rost, ca şi soarele şi zăpada. Ajunseră la mica gară Amoeno. Vea avea deja biletul de înapoiere. Trenul trebuia să sosească dintr-o clipă într-alta.

— Nu aştepta. O să îngheţi.

Shevek nu răspunse. Rămase pe loc nemişcat, uriaş în haina lui îmblănită, privind-o cu bunăvoinţă. Ea privi spre bordura proprie-i haine şi scutură un fulg de zăpadă de pe broderie.

— Ai o soţie, Shevek?

— Nu.

— Nici un fel de familie?

— Ba da, o parteneră, copiii noştri. Scuză-mă, mă gândeam la altceva. Ştii, când spun "soţie", eu mă gândesc la ceva care nu există decât pe Urras.

— Ce înseamnă "partener"? întrebă ea, privindu-l cu răutate drept în ochi.

— Cred că tu ai spune soţ, sau soţie.

— De ce nu a venit şi ea cu tine?

— Nu a vrut, iar copilul cel mai mic are doar un an… ba nu, doi, deja. Apoi…, începu el şi se opri, nehotărât.

— De ce nu a vrut să vină?

— Păi, treaba ei e acolo, nu aici. Dacă aş fi ştiut cât de mult i-ar fi plăcut unele din lucrurile de aici, aş fi rugat-o să vină. Dar n-am făcut-o. Ştii, mai este şi problema siguranţei.

— Siguranţă aici?

— Şi atunci când mă voi întoarce acasă, spuse el până la urmă, după o nouă ezitare.

— Ce ţi se va întâmpla? întrebă Vea, cu ochii rotunjiţi, pe când trenul cobora dealul din afara oraşului.

— A, probabil că nimic. Dar sunt unii care mă consideră trădător. Înţelegi, pentru că încerc să mă împrietenesc cu cei de pe Urras, Ar putea face probleme la întoarcerea mea acasă.Nu vreau aşa ceva pentru ea şi pentru copii. Am mai avut parte de asta înainte de plecare. Ajunge.

— Vrei să spui că vei fi cu adevărat în pericol? întrebă Vea, iar el se aplecă spre ea pentru a o auzi, deoarece trenul tocmai intra în gară cu zăngănit de roţi şi vagoane.

— Nu ştiu, răspunse el zâmbind. Ştii că trenurile noastre seamănă foarte mult cu acesta? Un proiect bun nu trebuie neapărat să fie modificat.

Shevek o însoţi într-un vagon de clasa întâi. Deoarece ea nu deschidea uşa, i-o deschise el. Shevek băgă capul înăuntru, în urma ei, cercetând compartimentul.

— Totuşi, înăuntru nu mai sunt la fel. Acesta este tot rezervat? Pentru tine?

— Da, detest clasa a doua. Bărbaţii aceia care mestecă gumă şi scuipă pe podea! Oamenii mestecă gumă pe Anarres? Nu, cu siguranţă că nu. O, sunt atâtea lucruri pe care aş vrea să le ştiu despre tine şi ţara ta!

— Îmi place să vorbesc despre asta, dar nimeni nu mi-o cere.

— Atunci, hai să ne mai întâlnim şi să discutăm! Data viitoare când mai ajungi la Nio, vrei să mă suni? Promite.

— Promit! spuse el, politicos.

— Bine! Ştiu că nu îţi încalci promisiunile. În afară de asta nu mai ştiu nimic despre tine. Asta se vede. La revedere, Shevek.

Pe când el ţinea uşa,Vea îşi puse, pentru o clipă,mâna înmănuşată peste a lui. Locomotiva scoase un şuierat pe două note. Shevek închise uşa şi privi cum pleacă trenul, chipul ei o fulgerare de alb şi purpuriu la fereastră.

Se întoarse la Oiie plin de voie bună şi până la căderea întunericului se bătu cu bulgări de zăpadă cu Ini.

REVOLUŢIE ÎN BENBILI! DICTATORUL FUGE! LIDERII REBELI PUN STĂPÂNIRE PE CAPITALĂ! SESIUNE DE URGENŢĂ A CGM! POSIBILITATE CA A-Io SĂ POATĂ INTERVENI.

Ziarul de scandal era tipărit cu cele mai mari caractere. Ortografia şi gramatica erau lăsate la o parte. Parcă îl auzeai pe Efor vorbind: "Până aseară rebelii ţin sub control tot Meskti de vest şi se opun serios armatei…" Era modul verbal al aşa-zişilor nioti, trecutul şi viitorul înghesuite într-un singur timp prezent, plin de sensuri, instabil.