Shevek citi ziarele şi căută o descriere a starului Benbili în Enciclopedia CGM. Ca formă de stat, Benbili era o democraţie parlamentară, de fapt o dictatură militară, condusă de generali. Era o ţară mare, în emisfera vestică, cu munţi şi savane aride, subpopulată. "Ar fi trebuit să mă duc în Benbili" îşi spuse Shevek, pe care imaginea îl atrăgea; îşi imagina câmpuri decolorate, vântul suflând. Ştirea îl tulburase într-un mod ciudat. Asculta buletinele de la radio, pe care foarte rar îl deschisese de când ajunsese la concluzia că funcţia sa de bază este de a face reclamă lucrurilor de vânzare. Rapoartele de la radio, precum şi acelea conţinute în programele televiziunii oficiale din localurile publice erau scurte şi seci, în contrast straniu cu ziarele populare care strigau "Revoluţie!" pe fiecare pagină.

Generalul Havevert, Preşedintele ţării, fugise fără probleme în celebrul său avion blindat, dar câţiva generali mai puţin importanţi au fost prinşi şi castraţi, pedeapsă pe care benbilezii o preferau execuţiei. Armata în retragere pârjolea, în drumul său, ogoarele şi oraşele propriului popor. Partizanii hărţuiau armata. Revoluţionarii din Meskti, capitala, au deschis închisorile oferind amnistie tuturor condamnaţilor. Citind toate acestea, lui Shevek îi sălta inima. Există speranţă, încă mai există speranţă… Urmărea ştirile despre îndepărtata revoluţie cu o sporită intensitate. În cea de a patra zi, urmărind o transmisie televizată a unei dezbateri în cadrul Consiliului Guvernelor Mondiale (CGM), îl văzu pe ambasadorul ioti la CGM anunţând că A-Io, ridicându-se în sprijinul guvernului democratic din Benbili, trimite întăriri armate Preşedintelui-General Havevert.

Revoluţionarii benbilezi erau aproape neînarmaţi. Trupele ioti vor veni cu tunuri, maşini blindate, avioane, bombe. Shevek citi în ziar descrierea echipamentului lor şi i se făcu rău de la stomac. Se simţea rău şi era furios şi nu era nimeni cu care să poată vorbi. Pae era în afara oricărei discuţii. Atro era un militarist înfocat. Oiie era un om etic, dar incertitudinile personale, îngrijorările sale ca posesor de proprietate îl determinau să se agaţe de noţiuni rigide de lege şi ordine. Putea depăşi afecţiunea personală pe care i-o purta lui Shevek numai pentru că refuza să admită că Shevek e un anarhist. Societatea odoniană se autointitula anarhistă, susţinea el, dar de fapt nu sunt decât nişte amărâţi de populişti primitivi a căror ordine socială funcţionează fără un guvern aparent deoarece sunt atât de puţini şi pentru că nu au nici un fel de stat învecinat. Dacă proprietatea lor ar fi ameninţată de un rival agresiv, ori s-ar trezi la realitate, ori ar fi şterşi de pe suprafaţa pământului. În clipa aceasta rebelii din Benbili se trezesc la realitate; singuri ajung la concluzia că libertatea nu este bună dacă nu ai tunuri cu care să o aperi. Îi explica toate acestea lui Shevek într-o discuţie referitoare la subiectul în cauză. Nu are nici o importanţă cine guvernează, ori îşi închipuie că guvernează Benbili; politica realităţii se referă la lupta pentru putere dintre A-Io şi Thu.

— Politica realităţii, repetă Shevek, privindu-l pe Oiie. Ciudată expresie atunci când este folosită de un fizician!

— În nici un caz. Şi unul şi altul sunt preocupaţi de lucruri aşa cum sunt ele, de forţe reale, de legile de bază ale lumii.

— Tu aşezi mizerabilele tale "legi" pentru protecţia bogăţiei, "forţele" tunurilor şi bombelor în aceeaşi propoziţie cu legea entropiei şi legea gravitaţiei? Aveam o părere mai bună despre inteligenţa ta, Demaere!

Oiie se făcuse mic sub impactul acelui trăsnet de dispreţ. Nu mai spuse nimic şi nici Shevek nu mai spuse nimic, dar Oiie nu avea să-l uite niciodată. I-a rămas în minte de atunci drept cel mai ruşinos moment din viaţa lui. Pentru că, dacă Shevek- utopicul naiv şi plin de iluzii — îl redusese la tăcere cu atâta uşurinţă, asta era ruşinos. Dar dacă Shevek — fizicianul şi omul pe care nu putea să nu-l aprecieze şi să-l admire, atât de mult încât îşi dorea să-i câştige respectul, ca şi cum ar fi un gen de respect mult mai fin decât se găsea în mod obişnuit în altă parte- deci, dacă acest Shevek îl dispreţuia, atunci ruşinea era de-a dreptul intolerabilă, iar el trebuie să o ascundă, să o închidă pentru tot restul vieţii lui în cămara cea mai întunecoasă a sufletului său.

Subiectul revoluţiei din Benbili ridicase câteva probleme şi pentru Shevek, mai ales problema propriei sale tăceri. Îi venea greu să nu se încreadă în oamenii cu care avea de-a face. Fusese crescut într-o cultură care se baza deliberat şi constant pe solidaritate umană şi ajutor reciproc. Aşa cum era el, înstrăinat în unele privinţe de acea cultură şi străin în raport cu aceasta, obiceiul de o viaţă continua să existe: pornea de la premisa că oamenii vor fi îndatoritori. Avea încredere în ei.

Dar atenţionările lui Chifoilisk, pe care încercase sa le uite, îi reveneau în minte. Propriile-i percepţii şi instincte nu făceau decât să le întărească. Îi plăcea sau nu, trebuia să înveţe neîncrederea. Trebuie să rămână tăcut, să-şi păstreze proprietatea numai pentru sine, să-şi menţină puterea de negociere.

În aceste zile, Shevek vorbea puţin şi scria şi mai puţin. Biroul său era o morenă de hârtii lipsite de importanţă; puţinele note de lucru le purta tot timpul asupra sa, într-unul din numeroasele sale buzunare urrasiene. Niciodată nu-şi părăsea computerul de pe birou fără a-i şterge complet memoria.

Ştia că este foarte aproape de realizarea Teoriei Temporale Generale, de care ioţienii aveau atâta nevoie pentru zborurile spaţiale şi prestigiul lor. Mai ştia că încă nu o realizase şi că poate nu o va face niciodată. Niciodată nu recunoscuse vreunul din aceste fapte în faţa nimănui.

Înainte de a părăsi Anarres crezuse că teoria îi este la îndemână. Avea ecuaţiile. Sabul ştia că le are şi îi oferise reconcilierea, recunoaşterea, pentru şansa de a le tipări şi a participa la glorie. Îl refuzase pe Sabul, dar nu fusese un mare gest moral. În definitiv, gestul moral ar fi fost să le predea propriei tipografii, la Sindicatul de Iniţiativă, dar nici asta nu făcuse. Nu era tocmai sigur dacă e gata să publice. Mai rămânea ceva care nu era tocmai gata, ceva care necesita puţină finisare. Întrucât lucrase zece ani la teorie, nu moare nimeni dacă mai zăboveşte puţin, pentru a o finisa până la perfecţiune.

Dar acel nesemnificativ ceva, nu tocmai în regulă, continua să arate tot mai rău. O mică scăpare în raţionament. Apoi o mare scăpare. O fisură chiar în fundaţie… În seara anterioară plecării de pe Anarres arsese toate lucrările pe care le avea privitoare la Teoria Generală. Venise pe Urras fără nimic. În termenii lor, timp de o jumătate de an, îi indusese în eroare. Ori se înşelase pe el însuşi? Era destul de posibil ca o teorie generală a temporalităţii să fie doar o ţintă iluzorie. Poate că, deşi Secvenţa şi Simultaneitatea ar putea, într-o bună zi, să fie unificate într-o teorie generală, nu el este omul cel mai potrivit care s-o facă. Încercase timp de zece ani şi nu izbutise. Matematicienii şi fizicienii, atleţi ai, intelectului, îşi fac treaba în tinereţe. Era mai mult decât posibil — probabil chiar — că e consumat, terminat. Era pe deplin conştient că mai trăise asemenea stări depresive şi senzaţii de eşec exact înaintea momentelor sale de cea mai inaltă creativitate. Se văzu încercând să se încurajeze cu aceasta şi se înfurie pe propria-i naivitate. Stupid lucru pentru un cronosofist, să interpreteze ordinea temporală ca pe o ordine cauzală. E deja senil? Pur şi simplu ar fi mai bine să înceapă lucrul la sarcina măruntă, dar practică, de a finisa conceptul de interval. Ar putea folosi cuiva. Dar până şi în acest domeniu, chiar şi atunci când discuta cu alţi fizicieni, simţea că nu spune totul, că mai păstrează ceva. Iar ei îşi dădeau seama de aceasta. Îi făcea rău că nu spune totul, că nu vorbeşte, că nu discută despre revoluţie, despre fizică, despre nimic.