— Artă? Un om face artă pentru că simte nevoia s-o facă. Ăsta de ce a fost făcut?

— După câte înţeleg, sunteţi artist, spuse omul, de data aceasta cu o insolenţă nedisimulată.

— Nu, sunt un om care recunoaşte rahatul atunci când îl vede!

Vânzătorul se trase înapoi. Când ajunse acolo unde Shevek nu-l putea ajunge, începu să spună ceva despre poliţie. Shevek se strâmbă şi ieşi cu paşi mari din magazin. Pe la mijlocul blocului se opri. Nu putea merge mai departe.

Dar unde s-ar putea duce?

La cineva…, la cineva, la o altă persoană, la o fiinţă umană, la cineva care să poată oferi ajutor, nu să-l cumpere. Cine? Unde?

Se gândi la copiii lui Oiie, băieţeii care ţineau la el. O vreme nu se putu gândi la nimeni altcineva. Apoi în minte îi apăru o imagine distantă, mică şi clară: sora lui Oiie. Cum o chema? Promite că o să mă suni, îi spusese ea şi de atunci îi trimisese de două ori invitaţii la recepţii, cu un scris copilăresc, energic, pe hârtie groasă, parfumată. Le ignorase, alături de toate celelalte invitaţii de la străini. Acum şi le amintea.

În acelaşi timp îşi aminti de celălalt mesaj, cel care apăruse în mod inexplicabil în buzunarul de la haina lui: Alătură-te nouă, fraţii tăi. Dar pe Urras nu găsea nici un frate.

Intră în magazinul cel mai apropiat. Era un magazin de dulciuri, plin de suluri aurii şi gips roz, cu şiruri de cutii de sticlă pline de cutiuţe şi coşuleţe cu bomboane şi prăjituri, roz, maro, crem, aurii. O întrebă pe femeia de la cassă dacă vrea să-l ajute să găsească un număr de telefon. Shevek era acum supus, după criza de nervi de la galeria de artă, atât de umilitor de ignorant şi străin încât o câştigă cu totul. Femeia nu numai că îl ajută să găsească numărul într-o voluminoasă carte de telefon, dar îi şi făcu legătura la telefonul magazinului.

— Alo?

— Shevek, spuse el şi se opri.

Pentru el, telefonul era un vehicul pentru nevoi urgente, anunţuri de deces, naşteri şi cutremure. Habar n-avea ce să spună.

— Cine? Shevek? Adevărat? Ce drăguţ din partea ta să mă suni! Dacă eşti tu, nu mă supăr că m-ai trezit.

— Dormeai?

— Buştean şi încă sunt în pat. E plăcut şi cald. Unde Dumnezeu eşti?

— Cred că pe strada Kae Sekae.

— Pentru ce? Hai să ieşim. Cât e ceasul? Doamne sfinte, e aproape de prânz. Ştiu, ne întâlnim la jumătatea drumului. Lângă bazinul cu bărci, din parcul vechiului palat. Te descurci? Ascultă, trebuie neapărat să rămâi, am o petrecere absolut magnifică astă-seară.

Vea continuă să toace o bună bucată de timp. Shevek aproba tot ce spunea ea. Când trecu pe lângă cassă, vânzătoarea îi zâmbi.

— N-aţi face mai bine să luaţi o cutie cu bomboane, domnule?

— Oare? întrebă el, oprindu-se.

— Nu face nimănui nici un rău, domnule.

Era ceva neruşinat şi jovial în vocea ei. Aerul din magazin era dulce şi cald, de parcă adunase toate parfumurile primăverii. Shevek stătea acolo, printre cutiile cu lucruri mici şi drăguţe, înalt, greoi, visător, ca animalele acelea mari în staulele lor, berbecii şi taurii stupefiaţi de căldura încărcată de dorinţă a primăverii.

— Vă pregătesc eu exact ce vă trebuie, spuse femeia şi umplu o cutiuţă metalică, frumos emailată, cu frunze miniaturale de ciocolată şi trandafiri din zahăr topit. Apoi ambală cutia în hârtie subţire, puse pachetul într-o cutie de carton argintie, înveli cutia în hârtie groasă de culoarea trandafirului şi o legă cu o panglică verde de catifea. În toate mişcările ei îndemânatice se simţea o complicitate plină de umor şi înţelegere, iar când îi înmână lui Shevek pachetul terminat, iar el îl luă cu mulţumiri murmurate şi se întoarse pentru a pleca, nu se auzi nici un fel de mustrare în vocea ei când îi reaminti: "Vă costă zece şi şaizeci, domnule!". Poate că l-ar fi lăsat chiar să plece, compătimindu-l, aşa cum compătimesc femeile puterea, dar el se întoarse ascultător şi numără banii.

Ajunse cu metroul la grădinile Vechiului Palat şi la bazinul cu bărci, unde copii îmbrăcaţi încântător navigau pe nave miniaturale, minunate ambarcaţiuni cu parâme de mătase şi alămuri ca nişte bijuterii. O zări pe Vea dincolo de cercul mare şi strălucitor de apă şi ocoli bazinul pentru a ajunge la ea, conştient de lumina soarelui, de vântul de primăvară şi de arborii negri din parc scoţând la iveală frunzele lor timpurii, de un verde crud.

Prânziră la un restaurant din parc, pe o terasă acoperită cu un dom înalt, din sticlă. În lumina din interiorul domului, copacii erau înfrunziţi complet, sălcii atârnând deasupra unui bazin pe care pedalau păsări albe, grase, privindu-i pe clienţi cu o lăcomie indolentă, aşteptând firimituri. Vea nu se osteni să comande, dând de înţeles că Shevek se ocupă de ea, dar ospătari pricepuţi îl sfătuiră cu atâta dibăcie, dându-i acestuia impresia că se descurcase de unul singur. Din fericire, avea destui bani în buzunar. Mâncarea era extraordinară. Niciodată nu mai experimentase asemenea subtilităţi gustative. Obişnuit cu două mese pe zi, de obicei sărea peste prânzul pe care îl serveau urrasienii, dar de data asta mâncă tot, în vreme ce Vea abia dacă ciugulea, cu delicateţe, câte ceva. În cele din urmă, Shevek trebui să se oprească, iar Vea râse de expresia lui jalnică.

— Am mâncat prea mult.

— O mică plimbare ar prinde bine.

Se dovedi o deplasare foarte scurtă, o plimbare tihnită de numai zece minute pe pajişte, după care Vea se prăbuşi cu graţie la umbra unui mal cu boscheţi strălucind de flori aurii. Shevek se aşeză alături de ea. Privindu-i picioarele delicate, împodobite cu pantofiori albi, pe tocuri foarte înalte, îi veni în minte o expresie folosită de Takver, "profitoare trupeşti", prin care ea denumea femeile care îşi utilizau sexualitatea în lupta pentru putere cu bărbaţii. Privind-o, Vea era întruchiparea profitoarelor trupeşti, cea care le întrecea pe toate. Pantofii, îmbrăcămintea, cosmeticalele, bijuteriile, gesturile, tot ce era în legătură cu fiinţa ei afirma provocarea. Era atât de elaborat şi ostentativ un trup de femeie, încât cu greu putea fi considerată o fiinţă omenească. Întruchipa toată sexualitatea pe care localnicii şi-o reprezentau în vise, în romane şi poezie, nenumăratele lor picturi cu nuduri de femei, muzica lor, arhitectura cu domurile şi curbele sale, bomboanele, băile, saltelele. Ea era femeia din masă.

Capul Veei, complet ras, fusese pudrat cu un talc în care se aflau firişoare de praf de mică, aşa că o vagă sclipire atenua goliciunea contururilor. Purta un şal, sau o eşarfă diafană, sub care formele şi textura braţelor goale se zăreau domolite şi protejate. Avea sânii acoperiţi; femeile nu ieşeau din casă cu sânii dezveliţi, rezervând nuditatea acestora pentru posesorii lor. Încheieturile mâinilor îi erau îngreunate de brăţări de aur şi în scobitura gâtului o singură nestemată strălucea albastră pe pielea moale.

— Cum de stă acolo? — Ce?

Deoarece ea singură nu avea cum să o vadă, se putea preface că este inconştientă de prezenţa ei, obligându-l să i-o arate, poate pentru a-i aduce mâna peste sâni pentru a atinge piatra. Shevek zâmbi şi o atinse.

— E lipită?

— A, asta. Nu, am un mic magnet fixat acolo, iar piatra are o bucăţică de metal pe spate, sau poate că e invers. Oricum, ne lipim una de alta.

— Ai un magnet sub piele? întrebă Shevek cu o aversiune nesofisticată.

Vea zâmbi şi scoase safirul pentru ca el să vadă că nu e nimic altceva decât cel mai mic semn argintiu al unei cicatrice.

— Tu chiar că mă dezaprobi întru totul. E atât de reconfortant. Simt că indiferent de ce spun sau fac, nu mă mai pot coborî în ochii tăi, pentru că am ajuns deja pe treapta cea mai de jos.

— Nu e adevărat! protestă el, dându-şi seama că e un joc, dar cunoscând prea puţine din regulile jocului.

— Nu, nu! Recunosc oroarea morală arunci când o văd. Uite aşa! spuse ea, făcând o strâmbătură plină de dispreţ şi amândoi râseră. Sunt eu chiar atât de deosebită de femeile anarresiene?