Shevek traversă campusul, îndreptându-se spre o prelegere. Păsările cântau în copacii de curând înfrunziţi. Toată iarna nu le auzise, dar acum îşi dădeau toată silinţa, revărsând melodiile acelea minunate. Ti-ti-tii, cântau ele, ti-ri-ti-tii, Ăsta-i pomul meu, ti-tii, teritoriul meu, ti-tii, e al meu, ti-ri-ti-tii.

Shevek rămase nemişcat între copaci, ascultându-le. Apoi părăsi poteca, traversă campusul într-o direcţie cu totul diferită, către gară, unde prinse un tren matinal spre Nio Esseia. Trebuie să existe pe undeva o uşă deschisă pe planeta asta nenorocită! în tren se gândi să încerce să fugă din A-Io, poate să ajungă în Benbili, dar nu luă gândul în serios. Ar trebui să călătorească pe o navă, sau cu un avion, i s-ar lua urma şi ar fi împiedicat să plece. Singurul loc unde ar putea să dispară din faţa gazdelor sale binevoitoare şi protective e chiar în marea lor metropolă, sub nasurile lor.

Dar asta nu înseamnă o evadare. Chiar dacă fuge din ţară, va rămâne tot închis, închis pe Urras. Ori asta nu se cheamă evadare, indiferent cum i-ar zice arhaiştii, cu mistica lor pentru frontierele naţionale. Deodată, se simţi voios, cum nu i se mai întâmplase de multe zile, la gândul că gazdele lui binevoitoare şi protective şi-ar putea închipui, fie şi pentru un moment, că a evadat.

Era prima zi de primăvară cu adevărat caldă. Ogoarele erau verzi, mustind de apă. Pe păşuni fiecare animal domestic era însoţit de puii săi. Puii oilor erau deosebit de încântători, ţopăind ca nişte mingi albe elastice, cozile învârtindu-se necontenit. Într-o despărţitură specială, masculii reproducători ai turmei — berbecul, taurul, sau armăsarul — vânjoşi, stăteau potenţi ca norii de furtună, încărcaţi cu generaţiile viitoare. Pescăruşi pluteau în zbor deasupra iazurilor pline ochi, alb pe albastru, iar nori albi dădeau strălucire cerului de un albastru deschis. Ramurile pomilor din livezi erau presărate cu roşu şi câteva flori erau deschise, albe şi roz. Privind pe fereastra trenului, Shevek ajunse la concluzia că starea lui de nelinişte şi revoltă e gata să înfrunte până şi frumuseţea acelei zile. Era o frumuseţe nedreaptă. Ce făcuseră urrasienii pentru a o merita? De ce lor le-a fost dată cu atâta largheţe, cu atâta mărinimie şi atât de puţin, infinit de puţin, poporului său?

Gândesc la fel ca un urrasian, îşi spunea. Ca un nenorocit de proprietarian. Ca şi cum a merita înseamnă ceva. Ca şi cum poţi câştiga frumuseţea, sau chiar viaţa! Încercă să nu se mai gândească la nimic, să se lase purtat înainte, privind lumina soarelui de pe cerul blând şi mieii ţopăind pe ogoarele primăverii.

Nio Esseia, oraş de cinci milioane de suflete, îşi înălţa turnurile delicate, sclipitoare, dincolo de mlaştinile verzi ale Estuarului, de parcă era construit din ceaţă şi lumină. Când trenul pătrunse, legănându-se uşor, pe un lung viaduct, oraşul apăru mai înalt, mai strălucitor, mai solid până când, deodată, înghiţi trenul în întunericul urlător al intrării subterane, douăzeci de linii la un loc, pentru a-l elibera împreună cu pasagerii în spaţiile enorme, luminoase ale Gării Centrale, sub domul central de ivoriu şi azur, considerat a fi cel mai mare dom înălţat vreodată, în orice lume, de mâna omului.

Shevek străbătu pogoane întregi de marmură lustruită, ajungând, în cele din urmă la şirul de uşi prin care mulţimi de oameni intrau şi ieşeau necontenit, toţi preocupaţi, toţi separaţi. Lui Shevek toţi îi păreau îngrijoraţi. Văzuse adesea acea anxietate pe chipurile urrasienilor şi se întreba de unde provine. Să fie oare pentru că, indiferent de câţi bani au, trebuie mereu să-şi bată capul pentru a câştiga şi mai mult, ca să nu moară săraci? Să fie pentru că, oricât de puţin ar avea, există întotdeauna cineva care are şi mai puţin? Indiferent care ar fi fost cauza, aceasta conferea tuturor feţelor o anumită asemănare iar Shevek se simţea deosebit de singur printre ei. Când fugise de îndrumătorii şi gardienii săi nu se gândise cum va fi atunci când se va găsi de unul singur într-o societate în care oamenii nu se încred unul într-altul, unde presupunerea morală de bază nu este sprijinul reciproc ci agresiunea reciprocă. Se simţea puţin înspăimântat. Îşi închipuise, vag, cum va colinda prin oraş, antrenându-se în conversaţii cu oamenii, membri ai clasei neavute, dacă mai exista încă aşa ceva, sau ai claselor muncitoare, cum îi numeau ei. Doar că toţi aceştia treceau grăbiţi pe lângă el, cu treabă, nedispuşi la conversaţii inutile, fără a irosi nici o clipă din timpul lor preţios. Graba lor avu darul să-l molipsească. Trebuie neapărat să meargă undeva, îşi spuse el, ieşind din nou la lumină, în splendoarea aglomerată a străzii Moie. Unde? Biblioteca Naţională? Grădina Zoologică? Dar nu avea chef de plimbare.

Nehotărât, se opri în faţa unui magazin din apropierea gării care vindea ziare şi suveniruri. Titlul principal de pe ziar era THU TRIMITE TRUPE ÎN SPRIJINUL REBELILOR DIN BENBIL1, dar nu reacţionă în nici un fel. În loc de ziar, se uită la ilustratele colorate de pe un raft. Îi trecu deodată prin minte că nu are nici o amintire de pe Urras. Când călătoreşti, se cuvine să aduci cu tine un suvenir. Îi plăceau fotografiile, scene din A-Io: munţii pe care se urcase, zgârie-norii din Nio, capela universităţii (aproape aceeaşi imagine pe care o vedea de la fereastra sa), o fată de la ţară într-un frumos costum regional, turnurile din Rodarred şi aceea care îi atrăsese privirea de la bun început, un miel pe o pajişte înflorită, dând din picioare şi aparent râzând. Micuţei Pilun îi va plăcea mielul. Alese una din fiecare şi le duse la cassă.

— Astea cinci fac cincizeci şi cu mielul, şaizeci. Şi o hartă, desigur domnule, unu patruzeci. Frumoasă zi, a venit în sfârşit primăvara, nu-i aşa, domnule? N-aveţi nimic mai mic decât asta, domnule?

Shevek scosese o bancnotă de douăzeci de unităţi. Scoase din buzunar restul pe care îl primise arunci când îşi cumpărase biletul şi după o scurtă cercetare a valorilor bancnotelor şi monezilor reuşi să adune o unitate şi patruzeci.

— E bine, domnule. Mulţumesc! Vă doresc o zi plăcută!

Oare banii cumpăraseră politeţea la fel ca pe ilustrate şi hartă? Cât de politicos ar fi fost vânzătorul dacă el ar fi intrat ca un anarresian într-un depozit de bunuri, ar fi luat ce i-ar fi trebuit, l-ar fi salutat pe responsabil şi ar fi ieşit?

Nu, n-avea nici un rost să gândească aşa. Când te afli în Ţara Proprietăţii, trebuie să gândeşti ca un proprietarian. Îmbracă-te ca ei, mănâncă la fel ca ei, acţionează ca ei, fii tu însuţi un proprietarian.

În centrul de afaceri nu erau parcuri; pământul era mult prea scump pentru a-l irosi pe fleacuri. Continuă să se afunde pe străzile acelea largi, strălucitoare, pe unde fusese dus de atâtea ori. Ajunse pe strada Saemtenevia, pe care o traversă în grabă, nedorind o repetare a coşmarului din miezul zilei. Se afla acum în districtul comercial. Bănci, clădiri cu birouri, clădiri guvernamentale. Să fie Nio Esseia peste tot la fel? Cutii imense, strălucitoare, din piatră şi sticlă, uriaşe, ornamentate, pachete enorme, goale, goale.

Trecând pe lângă o vitrină de la parter, pe care scria "Galerie de artă", Shevek se întoarse şi intră cu intenţia de a scăpa de claustrofobia morală a străzilor şi să regăsească frumuseţea planetei Urras într-un muzeu. Dar toate tablourile din muzeu aveau etichete cu preţuri prinse de rame. Rămase cu ochii aţintiţi pe un nud pictat cu măiestrie. Pe etichetă scria 4 000 IMU.

— Acesta e un Fei Feite, spuse un bărbat negricios care apăruse fără zgomot lângă el. Acum o săptămână am avut cinci. În scurtă vreme va fi cea mai bună achiziţie de pe piaţa tablourilor. Un Feite este o investiţie sigură, domnule.

— Patru mii de unităţi reprezintă banii necesari pentru a ţine în viaţă două familii timp de un an în oraşul ăsta, comentă Shevek.

— Da, în sfârşit, vedeţi, domnule, acesta se întâmplă să fie o operă de artă, spuse omul cu glas tărăgănat, privindu-l cu atenţie.