Ea îi întoarse privirea, zâmbind puţin şi se aşeză pe un taburet jos, tapiţat, în aşa fel încât să-l privească drept în faţă.

— Acum, zise ea, aranjându-şi fusta albă peste glezne, să-mi spui care este relaţia adevărată dintre bărbaţi şi femei pe Anarres.

Era de-a dreptul incredibil. Servitoarea şi omul furnizorului se aflau amândoi în cameră; ştia că are o parteneră, iar el ştia că şi ea are un partener, iar între ei nu fusese schimbat nici un cuvânt despre împerechere. Totuşi, rochia ei, mişcările, tonul — ce altceva erau decât cea mai directă invitaţie?

— Între un bărbat şi o femeie este exact ceea ce doresc ei să fie între ei, răspunse el, cam dur. Fiecare şi amândoi.

— Atunci este adevărat că, într-adevăr, nu cunoaşteţi nici un fel de moralitate? întrebă ea de parcă ar fi fost şocată, dar, în realitate, încântată.

— Nu ştiu ce vrei să spui. A jigni pe cineva acolo este acelaşi lucru cu a răni pe cineva aici.

— Vrei să spui că vă supuneţi cu toţii aceloraşi reguli perimate?

— Ştii, eu cred că moralitatea este doar o altă superstiţie, ca şi religia. Trebuie aruncată la gunoi.

— Dar societatea mea, continuă el, complet derutat, este o încercare de a o dobândi Să arunci la gunoi preceptele morale, da — regulile, legile, pedepsele — astfel încât oamenii să poată vedea binele şi răul şi să poată alege între ele.

— Aşa că aţi renunţa la "Fă asta!" ori "Nu face asta!", dar, ştii, eu consider că voi, odonienii, nu aţi înţeles esenţa problemei. Aţi dat deoparte preoţii şi judecătorii şi legile privitoare la divorţ şi toate celelalte, dar aţi păstrat adevăratul rău din spatele acestora. Pur şi simplu l-aţi izolat înăuntru, în conştiinţele voastre. Dar este încă acolo. Sunteţi la fel de sclavi cum aţi fost dintotdeauna! Nu sunteţi cu adevărat liberi.

— De unde ştii?

— Am citit eu un articol într-o revistă, despre odonianism. Toată ziua am fost împreună. Nu te cunosc, dar ştiu câteva lucruri despre tine. Ştiu că ai o… o regină Teaea în interiorul tău, chiar înăuntrul capului ăla păros al tău, iar ea îţi porunceşte ce să faci exact cum bătrâna tirană făcea cu robii ei. Ea spune, "Fă asta!" iar tu o faci, şi "Nu face asta!" iar tu n-o faci.

— Acolo este locul ei, replică el, zâmbind. În capul meu.

— Nu. Mai bine ar fi să o ai într-un palat. Atunci te-ai putea revolta împotriva ei. Ai fi făcut-o! Stră-stră-străbunicul tău a făcut-o; cel puţin a fugit pe Lună, pentru a scăpa. Doar că a luat-o cu el pe regina Teaea, iar tu încă o mai ai!

— Poate. Dar ea a învăţat, pe Anarres, că dacă îmi porunceşte să-i fac rău altuia, îmi fac rău mie însumi.

— Aceeaşi veche ipocrizie. Viaţa este o luptă, iar cel mai puternic va câştiga. Tot ceea ce face civilizaţia este să ascundă sângele şi să acopere ura cu vorbe frumoase!

— Civilizaţia voastră, poate. A noastră nu ascunde nimic. Totul este pe faţă. Acolo, regina Teaea îşi poartă propria piele. Noi urmăm o lege, numai una, legea evoluţiei umane.

— Legea evoluţiei este că supravieţuieşte cel mai puternic.

— Da, iar cei mai puternici, în existenţa oricărei specii sociale, sunt aceia care se dovedesc cei mai sociali. În termeni umani, cei mai etici. Înţelegi, pe Anarres nu avem nici pradă, nici duşman. Nu ne avem decât unul pe celălalt. Nu câştigăm nici un fel de putere făcându-ne rău unul altuia. Doar slăbiciune.

— Nu-mi pasă despre a face ori a nu face rău. Nu-mi pasă de alţi oameni şi nici altora nu le pasă. Doar se prefac. Eu nu vreau să mă prefac. Vreau să fiu liberă!

— Dar Vea…, începu el cu blândeţe, pentru că pledoaria pentru libertate îl mişcă foarte mult, dar se auzi soneria de la intrare, iar Vea se ridică, îşi netezi fusta şi înaintă, zâmbitoare, pentru a-şi întâmpina oaspeţii.

În următoarea oră sosiră treizeci-patruzeci de persoane. La început, Shevek se simţi supărat, nemulţumit şi plictisit. Era încă una din acele petreceri la care oaspeţii se plimbau de colo-colo cu paharele în mână, discutând cu glas tare. Dar, până la urmă, deveni mult mai antrenantă. Discuţiile şi argumentele deveniră mai avântate, oamenii se aşezară pentru a sta de vorbă, începea să semene ca o petrecere de acasă. Pateuri mici, delicate şi bucăţele de carne şi peşte făceau ocolul încăperii, paharele erau permanent umplute de un ospătar atent. Shevek acceptă ceva de băut. De luni de zile îi tot văzuse pe urrasieni înghiţind alcool şi nici unul nu păruse a se îmbolnăvi din cauza asta. Băutura avea gust de doctorie, dar cineva îl asigură că e mai mult

apă gazoasă, care îi plăcea. Era însetat, aşa că bău paharul până la fund.

Doi bărbaţi erau hotărâţi să discute fizică cu el. Unul dintre ei era manierat, iar Shevek izbuti să-l evite o vreme, pentru că i se părea greu să discute fizică cu nefizicieni. Celălalt era arogant şi era imposibil să scape de el, dar iritarea, constată Shevek, face conversaţia mult mai uşoară. Omul ştia totul, aparent din cauză că avea o grămadă de bani.

— După cum înţeleg eu, îl informă el pe Shevek, teoria dumneavoastră a simultaneităţii neagă, pur şi simplu, faptul cel mai evident despre timp, faptul că timpul trece.

— Ei bine, în fizică suntem atenţi la ceea ce numim "fapte". Este altfel decât în afaceri, răspunse Shevek, pe un ton foarte blând şi agreabil, dar în blândeţea lui era ceva care o făcu pe Vea, care tăifăsuia cu un alt grup din apropiere, să se întoarcă şi să asculte. În termenii stricţi ai Teoriei Simultaneităţii, succesiunea nu este considerată un fenomen obiectiv din punct de vedere fizic, ci un fenomen subiectiv.

— Nu mai încerca să-l sperii pe Dearri şi spune-ne ce înseamnă asta pe limba copiilor, zise Vea, iar perspicacitatea ei îl făcu pe Shevek să zâmbească.

— Bine, noi credem că timpul "trece", că se scurge pe lângă noi, dar ce-ar fi dacă noi suntem aceia care ne deplasăm înainte, din trecut către viitor, descoperind întotdeauna noul? Ştiţi, într-un fel, ar fi ca atunci când citeşti o carte. Cartea este în întregime acolo, toată, în acelaşi moment, între coperţile ei. Dar dacă vrei să citeşti istorisirea şi să o înţelegi, trebuie să începi cu prima pagină şi să treci mai departe, întotdeauna în ordine. În felul acesta, universul ar fi o carte foarte mare, iar noi am fi cititori foarte mici.

— Dar faptul este, interveni Dearri, că noi simţim universul ca pe o succesiune, o curgere, şi atunci care mai e rostul acestei teorii despre cum, la un nivel mult mai înalt, totul poate fi etern consistent? Poate că e amuzant pentru voi, teoreticienii, dar nu are nici o aplicabilitate practică, nici un fel de relevanţă pentru viaţa reală. Dacă nu cumva înseamnă că putem construi o maşină a timpului! adăugă el cu un fel de jovialitate aspră, falsă.

— Dar noi nu avem revelaţia universului numai succesiv. Nu visaţi niciodată, domnule Dearri? întrebă Shevek, mândru

de el pentru că, măcar o dată, îşi amintise să se adreseze cuiva cu "domnule".

— Şi ce legătură are visul cu toate astea?

— Se pare că numai în conştiinţă avem revelaţia timpului. Un copil mic nu are noţiunea timpului. El nu se poate distanţa de trecut şi nu înţelege relaţia dintre acesta şi prezent, nici nu poate plănui cum prezentul său s-ar putea lega de viitor. Nu ştie că timpul trece; nu înţelege moartea. Mintea inconştientă a adultului se află, încă, în aceeaşi situaţie. În vis nu există timp, succesiunea este tulburată, iar cauza şi efectul sunt toate amestecate. În mit şi legendă nu există timp. La care trecut se referă povestea când începe cu "A fost odată…"? Tot aşa, atunci când misticul face reconectarea raţiunii sale cu inconştientul, el vede totul întrupându-se într-o unică fiinţă şi înţelege eterna reîntoarcere.

— Da, misticii, interveni cu înverşunare bărbatul mai ruşinos. Tebores, în Mileniul al optulea. El a scris: "Mintea inconştientă este coextensivă cu universul."

— Dar noi nu suntem copii, i-o tăie Dearri. Suntem oameni dotaţi cu raţiune. Simultaneitatea dumneavoastră e un fel de regresivism mistic?