Pe de altă parte, aceia care se angajau să formeze şi să menţină un parteneriat, fie acesta homosexual sau heterosexual, întâmpinau probleme necunoscute acelora mulţumiţi de relaţii sexuale oriunde le găseau. Aceştia trebuie să facă faţă nu numai geloziei şi spiritului posesiv şi altor boli ale pasiunii pentru care uniunea monogamă oferă un mediu de dezvoltare atât de propice, dar şi presiunilor din exterior ale organizării sociale: Un cuplu care se angaja la parteneriat, o făcea ştiind că pot fi despărţiţi în orice moment de exigenţele distribuirii forţei de muncă.

Divlab, administraţia diviziunii muncii, încerca să ţină cuplurile împreună şi să le reunească, la cerere, cât mai curând posibil, doar că aşa ceva nu era întotdeauna posibil, mai ales în însărcinări urgente; nimeni nu se aştepta ca Divlab să refacă liste intregi şi să reprogrameze computerele în încercarea de a face aşa ceva. Pentru a supravieţui, pentru a face ceva din viaţă, anarresianul ştia că trebuie să fie gata să meargă acolo unde este nevoie de el şi să facă treaba care trebuie făcută. Creştea, ştiind că distribuţia muncii este factorul principal al vieţii, o necesitate socială imediată, permanentă, în vreme ce viaţa conjugală este o problemă personală, o opţiune care nu poate fi făcută decât în contextul opţiunii mai largi.

Dar arunci când o direcţie este aleasă liber şi din toată inima, poate părea că toate nu fac decât să avanseze lucrurile. Aşa că posibilitatea şi actualitatea separării adesea serveau la consolidarea loialităţii partenerilor. Dar, a întreţine o autentică fidelitate spontană într-o societate care nu are nici un fel de sancţiuni legale sau morale împotriva infidelităţii şi pentru a o menţine în timpul unor separaţii voluntar acceptate care pot interveni în orice moment şi dura ani de zile, asta însemna o provocare. Numai că fiinţei umane îi place să fie provocată, căutând libertatea în adversitate.

În anul 164, mulţi omeni care nu o căutaseră au gustat un pic din acest fel de libertate şi le-a plăcut, le-a făcut plăcere sentimentul încercării şi primejdiei. Seceta care începuse în vara lui 163 nu cunoscuse nici o ameliorare în timpul iernii. Vara lui 164 cunoştea greutăţile şi ameninţarea dezastrului, în cazul continuării secetei.

Raţionalizarea era strictă; echipele de muncă erau un imperativ. Lupta de a obţine alimente suficiente şi de a asigura distribuirea acestora devenise decisivă, disperată. Cu toate acestea, oamenii nu erau deloc disperaţi. Aşa cum scria Odo: "Un copil eliberat de vina proprietăţii şi de povara competiţiei economice va creşte cu dorinţa de a face ce trebuie făcut şi cu capacitatea de a se bucura de asta. Munca inutilă este aceea care întunecă sufletul. Bucuria mamei care alăptează, a omului de ştiinţă, a vânătorului de succes, a bucătarului de renume, a producătorului iscusit, a oricăruia care face muncă necesară şi o face bine — această bucurie durabilă este, poate, cea mai profundă sursă de afecţiune umană şi de socialitate în întregul ei." Din acest punct de vedere, în vara aceea, la Abbenay se simţea un curent subteran de bucurie. Exista o voie bună în procesul muncii, oricât de grea ar fi fost aceasta, o dorinţă de a trece cu vederea toate necazurile de îndată ce tot ce se putea face fusese făcut. Vechea formulă a "solidarităţii" se înviorase din nou. În definitiv, se manifestă o anumită voie bună atunci când solidaritatea este mai puternică decât tot ce o pune la încercare.

La începutul verii, CPD a împrăştiat afişe, sugerând ca oamenii să-şi scurteze ziua de muncă cu o oră, sau cam aşa ceva, deoarece conţinutul de proteine al alimentelor de la cantină era acum insuficient pentru a îngădui un consum de energie complet. Activitatea exuberantă de pe străzile oraşului începuse deja să stagneze. Oamenii plecaţi devreme de la lucru, pierdeau vremea prin pieţe, jucau popice în parcurile uscate, stăteau în uşile atelierelor şi angajau conversaţii cu trecătorii. Populaţia oraşului era vizibil redusă, de când mai multe mii plecaseră voluntari ori fuseseră repartizaţi la activităţi agricole cu caracter de urgenţă. Dar încrederea reciprocă uşura depresiunea sau îngrijorarea. "Ne vom ajuta unul pe altul să biruim", îşi spuneau ei cu seninătate. Iar sub suprafaţă se simţeau mari impulsuri de vitalitate. Când izvoarele din suburbiile din nord au secat, conducte temporare din alte districte au fost instalate de voluntari lucrând în timpul lor liber, calificaţi şi necalificaţi, adulţi şi adolescenţi, iar lucrarea s-a executat în numai treizeci de ore.

Spre sfârşitul verii Shevek a fost repartizat la nişte lucrări agricole urgente, în comunitatea de la Red Springs, în sud-est. Pe baza promisiunii oferite de câţiva stropi de ploaie care căzuseră cu prilejul sezonului ploios ecuatorial, încercau să obţină o recoltă de grăunţe de holum, plantat şi cules înainte de revenirea secetei.

Se aşteptase la o repartizare de urgenţă, deoarece activitatea sa în construcţii se terminase şi se înregistrase ca disponibil la oficiul general al muncii. Toată vara nu făcuse altceva decât să îşi predea cursurile, să citească mai departe, să participe voluntar la orice activitate se dovedea necesară în blocul lor sau în oraş şi să se întoarcă acasă la Takver şi la fetiţă. Takver revenise la laboratorul ei, numai dimineaţa, după cinci decade. Ca mamă care alăpta, avea dreptul la suplimente, atât de proteine cât şi de carbohidrate şi întotdeauna se folosea de amândouă; prietenii lor nu mai puteau împărţi cu ea surplusurile de hrană, aşa ceva nu mai exista. Era slabă, dar înfloritoare, iar fetiţa era mică, dar zdravănă.

Shevek avea o mare bucurie de pe urma fetiţei. Având singur grijă de ea în timpul dimineţii (nu o duceau la creşă decât atunci când el avea ore, sau făcea muncă voluntară), trăia acel sentiment de a fi necesar, care este povara şi răsplata condiţiei de părinte. Copil vioi, receptiv, fetiţa îi oferea lui Shevek auditoriul perfect pentru fanteziile sale verbale reprimate, ceea ce Takver numea înclinaţia lui spre nebunie. O punea pe fetiţă pe genunchi şi îi adresa nestăpânite conferinţe de cosmologie, explicându-i cum timpul este de fapt spaţiul întors pe dos, un cronon fiind, astfel, viscerele quantum scoase la iveală, iar distanţa una din proprietăţile accidentale ale luminii. O striga pe fetiţă cu porecle extravagante şi mereu schimbătoare, recitându-i formule mnemonice ridicole: Timpul încătuşează, Timpul e tiranic, supermecanic, superorganic — POC! iar la poc, fetiţa se ridica puţin în aer scâncind şi agitând pumnişorii ei dolofani. Amândoi aveau o mare satisfacţie de pe urma acestor exerciţii. Atunci când a primit repartiţia, a fost ca o smulgere. Sperase ceva aproape de Abbenay, nu tocmai de partea cealaltă; în sud-est. Dar, odată cu necesitatea neplăcută de a o părăsi pe Takver si pe fetiţă timp de şaizeci de zile, era şi siguranţa de a reveni la ele. Atâta vreme cât era sigur de asta, nu avea de ce se plânge. În seara dinaintea plecării lui Shevek, Bedap veni şi mâncă împreună cu ei la cantina institutului, după care se întoarseră împreună în camera lor. Continuară discuţia în noaptea fierbinte, cu lumina stinsă şi ferestrele deschise. Bedap, care mânca la o cantină mică, unde aranjamentele speciale nu erau o povară pentru bucătari, pusese deoparte raţia sa de băuturi speciale pe o decadă, aducând-o sub forma unei sticle de un litru cu suc de fructe, pe care o scoase cu mândrie: o petrecere de adio. O împărţiră frăţeşte, savurând-o cu mare plăcere, plescăind din limbă.

— Va mai amintiţi, întrebă Takver, toată mâncarea aceea din ajunul plecării tale din nord-vest? Am mâncat nouă din gogoşile alea.

— Pe vremea aceea purtai părul tuns scurt, spuse Shevek, surprins de amintirea pe care până atunci nu i-o împărtăşise niciodată lui Takver. Tu erai, nu?

— Dar cine credeai?

— La naiba, ce copil erai pe vremea aceea!

— Şi tu erai la fel. Au trecut zece ani. Îmi tunsesem părul ca să arăt deosebită şi interesantă. Mult bine mi-a mai făcut! spuse ea râzând cu râsul ei puternic, voios, pe care-l suprimă repede pentru a nu trezi fetiţa care dormea în pătuţul de după paravan, dar pe care nimic n-o mai putea trezi, odată ce adormea. Vroiam atât de mult să fiu deosebită. Mă întreb de ce.