În primăvara aceea Shevek nu a spus nimănui mare lucru. Acceptase o repartizare voluntară, lucrări de construcţie la o nouă uzină de reciclarea apei în zona de sud a oraşului Abbenay şi mai toată ziua era plecat la acest şantier, ori preda. Revenise la studiile sale în fizica subatomică, adesea petrecându-şi serile la acceleratorul institutului, sau în laboratoare, împreună cu specialiştii în particule. În prezenţa lui Takver şi a prietenilor lor era tăcut, sobru, blând şi distant.

Pântecele lui Takver crescuse foarte mult şi mergea ca o persoană care cară un coş mare, greu, cu lenjerie. Continuase munca la laboratoarele cu peşti până când a găsit şi a pregătit un înlocuitor adecvat, după care veni acasă, unde începu imediat travaliul, la mai mult de o decadă peste termen. Shevek sosi şi el, spre seară.

— Ai putea să te duci după moaşă, spuse Takver. Spune-i că am contracţii la distanţă de patru sau cinci minute, dar că nu se înteţesc prea mult, aşa că nu te grăbi prea tare.

Shevek se grăbi, iar când constată că moaşa e plecată, îl cuprinse panica. Atât moaşa cât şi medicul de bloc erau plecaţi şi nici unul nu lăsase un bilet pe uşă în care să spună unde pot fi găsiţi, cum făceau de obicei. Inima lui Shevek începu să-i bată sălbatic în piept şi deodată văzu lucrurile cu o claritate înspăimântătoare. Văzu că această absenţă a ajutorului era un semn rău. Se îndepărtase de Takver din timpul iernii, de când cu hotărârea în legătură cu cartea. Ea fusese tot mai tăcută, pasivă, răbdătoare. Acum îi înţelegea pasivitatea; însemna pregătirea de moarte. Ea era aceea care se îndepărtase de el, iar el nu încercase s-o urmeze. Nu văzuse decât amărăciunea din inima lui, niciodată teama sau curajul ei. O lăsase în pace deoarece dorise să fie lăsat în pace şi în felul acesta ea îşi continuase drumul, mersese departe, prea departe, va merge mai departe singură, pentru totdeauna.

Alergă la clinica blocului, ajungând acolo cu respiraţia atât de precipitată şi cu o asemenea slăbiciune în picioare încât îşi închipuiră că face un atac de cord. Explică situaţia. Trimiseră un mesaj altei moaşe şi îl sfătuiră să meargă acasă, poate că partenera lui nu vrea să fie singură. Se întoarse acasă şi cu fiecare pas creştea în el panica, teroarea, certitudinea pierderii. Takver nu avea timp de scene afective; era ocupată. Îndepărtase totul de pe platforma-pat, cu excepţia unui cearşaf curat, iar acum era ocupată cu naşterea unui copil. Nu urla, nu ţipa, nu simţea durerea, dar când începea fiecare contracţie o stăpânea prin control muscular şi respiratoriu, după care scotea un fel de "ufff", ca unul care face un efort teribil de a ridica o greutate mare. Shevek nu văzuse niciodată o activitate care să folosească în felul acesta întreaga energie a corpului omenesc.

Nu putea privi un asemenea efort fără a încerca să participe. Putea servi ca mâner şi proptea, atunci când ea simţea nevoia. Ajunseră la acest aranjament foarte repede, prin încercări şi eşecuri, şi îl menţinură chiar şi după sosirea moaşei. Takver născu pe propriile-i picioare, aşezată pe vine, cu faţa lipită de coapsa lui Shevek şi mâinile strânse de braţele lui încordate.

— Gata, spuse moaşa, calmă, printre pufăiturile de locomotivă ale respiraţiei lui Takver, prinzând creatura alunecoasă, dar recognoscibil umană, în momentul în care îşi făcu apariţia pe lume. Urmă un şuvoi de sânge şi o masă amorfă de ceva neomenesc, neviu. Teroarea pe care o uitase îl cuprinse din nou pe Shevek, de două ori mai mare. Ceea ce vedea, era moarte. Takver îi eliberase braţele şi stătea făcută grămadă, lipsită de vlagă, la picioarele lui. Se aplecă asupra ei, încă sub impresia groazei şi milei.

— Asta este, spuse moaşa. Ajut-o să se dea la o parte, ca să pot face curat.

— Vreau să mă spăl, spuse Takver, abia auzit.

— Ajut-o. Ajut-o să se spele. Acolo sunt haine sterile.

— Uau-uau-uau, se auzi o altă voce.

Camera părea plina de lume.

— Uite ce e, spuse moaşa, du-i copilul la piept, ca să ajuţi la oprirea hemoragiei. Vreau să pun placenta asta în congelatorul de la clinică. Nu durează mai mult de zece minute.

— Unde… unde e… ?

— În pătuţ, răspunse moaşa, plecând.

Shevek localiză pătuţul foarte mic, acela care timp de patru decade aşteptase pregătit într-un colţ şi pe copilul din el. Cumva, în această extremă precipitare a evenimentelor, moaşa găsise timp să spele copilul şi chiar să-i pună un fel de cămaşă, aşa că nu mai era atât de alunecos, ca un peşte, ca atunci când îl văzuse pentru prima dată. După-amiaza se întunecase cu aceeaşi rapiditate specifică şi lipsa unei perioade de trecere. Lampa era aprinsă. Shevek ridică copilul şi i-l duse lui Takver. Chipul său era incredibil de mic şi delicat, cu pleoape mari, închise, cu aspect fragil.

— Dă-mi-l, spunea Takver. O, grăbeşte-te, te rog, dă-mi-l.

Shevek traversă camera cu copilul şi, foarte atent, îl puse pe abdomenul lui Takver.

— Ah! exclamă ea uşor, un strigăt de triumf pur. Ce este? mai întrebă ea, după o vreme, somnoroasă.

Shevek era aşezat alături de ea, pe marginea platformei-pat. Cercetă copilul atent, oarecum surprins de lungimea veşmântului în contrast cu micimea deosebită a membrelor.

— Fată!

Moaşa reveni şi dădu ocol camerei, punând lucrurile la locul lor.

— Aţi făcut o treabă clasa-ntâi, remarcă ea, adresându-se amândurora, la care ei consimţiră fără comentarii. Ne vedem din nou dimineaţă, mai spuse ea, înainte de plecare.

Copilul şi Takver erau deja adormiţi. Shevek puse capul pe pernă, lângă Takver. Era obişnuit cu mirosul ei plăcut, de mosc. De data aceasta, se schimbase; devenise un parfum greu şi abia perceptibil, încărcat de somn. Foarte uşor, puse un braţ peste ea, aşa cum dormea, pe o parte, cu copilul la piept. Adormi şi el, în camera mustind de viaţă.

Un odonian se angaja la monogamie în acelaşi fel în care se angaja la o societate mixtă de producţie, un spectacol de balet sau o fabrică de săpun. Parteneriatul era o federaţie constituită voluntar, ca oricare alta. Atâta vreme cât funcţiona, funcţiona, iar dacă nu mai funcţiona, înceta să mai existe. Nu era o instituţie, ci o funcţie. Nu dispunea de nici o consfinţire decât aceea a conştiinţei particulare.

Toate acestea erau în deplin acord cu teoria socială odoniană. Validitatea promisiunii, chiar promisiunea pe termen nelimitat, era adânc înrădăcinată în gândirea lui Odo, chiar dacă ar fi putut părea că insistenţa ei pe libertatea de a schimba ar invalida ideea de promisiune sau de angajament; în esenţă, libertatea făcea promisiunea lipsită de sens. O promisiune este o direcţie adoptată, o autolimitare a alegerii. Aşa cum precizase Odo, dacă nu este abordată nici o direcţie, dacă nimeni nu merge niciunde, nu va avea loc nici o schimbare. Libertatea individuală de a alege şi de a transforma va rămâne neutilizată, exact ca şi cum te-ai afla în închisoare, o închisoare construită de fiecare, un labirint în care nici o cale nu e mai bună decât alta. Aşa că Odo a ajuns să vadă promisiunea, angajamentul, ideea de fidelitate, ca fiind esenţiale în complexitatea libertăţii.

Mulţi considerau că această idee a fidelităţii e aplicată greşit la viaţa sexuală. Feminitatea lui Odo o dirijase, spuneau ei, către un refuz al adevăratei libertăţi sexuale, aici, dacă nu în altă parte. Întrucât tot atâtea femei cât şi bărbaţi veneau cu asemenea critici, părea că nu masculinitatea era elementul pe care Odo nu izbutise să-l înţeleagă, ci un întreg tip, sau secţiune a umanităţii, oameni pentru care experimentul este chiar esenţa plăcerii sexuale.

Deşi poate că nu i-a înţeles pe aceştia, considerându-i aberaţii proprietariste de la normă — specia umană fiind, dacă nu o specie determinată de împerechere, cel puţin o specie supusă timpului — cu toate acestea, s-a ocupat mai bine de aceia conduşi de promiscuitate decât de cei care încercau un parteneriat pe termen lung. Nici o lege, nici o limită, nici o penalizare, nici un fel de pedeapsă ori dezaprobare nu se aplicau vreunei practici sexuale, de orice fel, cu excepţia violării unui copil ori a unei femei, pentru care vecinii violatorului puteau veni cu o răzbunare sumară, dacă acesta nu ajungea, prompt, în mâinile mai blânde ale unui centru terapeutic. Dar molestarea era extrem de rară într-o societate în care împlinirea completă constituia norma de la pubertate încolo, iar singura limită socială impusă activităţii sexuale era aceea de mijloc, de presiune în favoarea caracterului privat, un fel de modestie impusă de caracterul comun al vieţii.