După un an de secetă, liniile normale de transport erau insuficiente, în ciuda eforturilor extraordinare ale lucrătorilor de la transporturi de a face faţă cerinţelor. Ei erau cea mai mare federaţie din societatea odoniană, autoorganizaţi, desigur, în sindicate regionale coordonate de reprezentanţi care se întruneau şi lucrau împreună cu CPD-urile locale şi centrale. Reţeaua întreţinută de federaţia de transport era eficientă în timpuri normale şi în cazuri de urgenţă limitate; era flexibilă, adaptabilă la situaţie, iar sindicaliştii de la transporturi manifestau o mare mândrie de echipă şi profesională. Îşi botezau locomotivele şi dirijabilele cu nume ca "Neîmblânzitul", "Trăinicie", "Mănâncă-Vânt"; aveau motto-uri: "Întotdeauna ajungem la destinaţie!", "Nimic nu este prea mult!". Dar acum, când regiuni întregi ale planetei erau ameninţate cu foametea dacă nu se aducea hrană din alte zone, când uriaşe detaşamente de lucrători pentru starea de necesitate trebuiau deplasaţi, cerinţele impuse transportului erau mult prea mari. Nu existau suficiente vehicule; nu erau destui oameni care să le conducă. Tot ce deţinea federaţia, cu aripi sau pe roţi, era pus în funcţiune, iar ucenici, muncitori pensionari, voluntari şi recruţi de urgenţă ajutau la funcţionarea camioanelor, trenurilor, navelor, porturilor, şantierelor navale.

Trenul cu care călătorea Shevek îşi continua drumul în deplasări scurte şi staţionări îndelungate, deoarece toate trenurile cu provizii aveau prioritate. Apoi s-a oprit definitiv timp de douăzeci de ore; un dispecer suprasolicitat şi necalificat făcuse o eroare şi avusese loc o ciocnire, undeva, pe linie.

Orăşelul unde se oprise trenul nu avea plusuri de hrană la cantine sau în depozite. Nu era o comunitate agricolă ci un centru industrial, producând beton şi dale de piatră, construit la fericita confluenţă a unor depozite de calcar cu un râu navigabil. Erau nişte grădini de legume, dar oraşul depindea de transport pentru asigurarea hranei. Dacă cei patru sute cincizeci de pasageri ai trenului ar mânca, atunci cei o sută cincizeci de locuitori ai oraşului ar flămânzi. Ideal, toţi ar trebui să împartă, să mănânce pe jumătate, ori să flămânzească pe jumătate, cu toţii la un loc. Dacă ar fi fost cincizeci, sau chiar o sută de oameni în tren, comunitatea ar fi împărţit cu ei cel puţin un cuptor de pâine. Dar patru sute cincizeci? Dacă le dădeau câte ceva tuturor, lor nu le va mai rămâne absolut nimic, zile de-a rândul. Iar după atâtea zile, va veni trenul cu provizii? Şi ce cantitate de grăunţe va aduce? Aşa că nu le-au dat nimic.

Astfel, călătorii, care în ziua aceea nu mâncaseră nimic, nici măcar micul dejun, s-au văzut nevoiţi să postească şaizeci de ore. N-au căpătat nimic de mâncare până când linia nu a fost eliberată iar trenul lor şi-a continuat deplasarea încă o sută cincizeci de mile, până la o gară cu o cantină aprovizionată pentru pasageri.

Era pentru prima dată când Shevek trăia foamea. Mai postise câteodată, în timp ce lucra, fiindcă nu dorea să fie deranjat cu mâncatul, dar două mese complete pe zi existaseră dintotdeauna, la fel de constant ca răsăritul şi apusul. Nici măcar nu-şi imaginase vreodată cum ar fi dacă ar trebui să se descurce fără ele. Nimeni, în societatea sa, nimeni, în lumea lui nu trebuie să trăiască fără acestea.

În timp ce devenea tot mai înfometat, în vreme ce trenul staţiona ceasuri întregi pe o linie laterală, între o carieră prăpăstioasă şi prăfuită şi o fabrică închisă, îi treceau prin minte gânduri sumbre despre realitatea foamei, despre posibila incapacitate a societăţii sale de a trece printr-o foamete fără a pierde solidaritatea în care consta, de fapt, forţa ei. E uşor să împărţi atunci când este destul, ori aproape destul, pentru toată lumea. Dar când nu ajunge? Aici intervine forţa; puterea care face dreptate, puterea şi unealta sa, violenţa, şi aliatul cel mai devotat, privirea furişată.

— Resentimentele pasagerilor faţă de locuitorii oraşului sporiseră, dar erau mai puţin ameninţătoare decât comportamentul orăşenilor — felul în care stăteau ascunşi dincolo de zidurile "lor", cu proprietatea "lor", ignorând trenul, fără să-i arunce măcar o privire. Shevek nu era singurul pasager morocănos; o lungă conversaţie şerpuia de-a lungul vagoanelor oprite, între oamenii care coborau sau urcau, argumentând şi căzând de acord cu toţii asupra temei generale pe care o urmau gândurile sale. S-a propus chiar, cu toată seriozitatea, şi s-a dezbătut cu multă amărăciune un raid asupra grădinilor de legume care ar fi fost dus la îndeplinire dacă locomotiva nu ar fi fluierat, în cele din urmă, anunţând plecarea.

Dar când s-a târât, în sfârşit, în gară şi au primit de mâncare — o jumătate de pâine de holum şi un castron de supă — mâhnirea lor a făcut loc bucuriei. Când ajungeai la fundul castronului constatai că supa e cam chioară, dar prima lingură, prima fusese minunată, meritase să posteşti pentru ea. Toţi erau de acord cu asta. S-au întors la tren râzând şi glumind împreună. Se ajutaseră în învingerea greutăţilor.

Un convoi de camioane a preluat pasagerii de Abbenay la Equator Hill şi i-a transportat ultimele cinci sute de mile. Au ajuns în oraş târziu, într-o noapte vântoasă de toamnă timpurie. Se apropia de miezul nopţii. Străzile erau pustii. Vântul le străbătea ca un râu uscat, învolburat. Deasupra felinarelor slabe stelele pâlpâiau cu o lumină strălucitoare, tremurătoare. Vântul arid al toamnei şi pasiunii îl duse pe Shevek pe străzi, aproape fugind, cale de trei mile până în cartierul de nord, singur în oraşul întunecat. Sări cele trei trepte de la intrare, se năpusti pe hol, ajunse la uşă, o deschise. Camera era în întuneric. În ferestrele negre ardeau stele. "Takver!" strigă el şi auzi tăcerea. Înainte de a aprinde lumina, acolo, în întuneric, în tăcere, dintr-o dată, înţelese ce înseamnă despărţirea.

Nimic nu lipsea. Nu avea ce să lipsească. Doar Takver şi Sadik dispăruseră. Ocupaţiile Spaţiului Nelocuit se răsuceau încet, licărind uşor, în curentul făcut de uşa deschisă.

Pe masă era o scrisoare. Două scrisori. Una de la Takver. Era scurtă; primise o repartizare de necesitate la Laboratoarele Experimentale pentru Alge Comestibile din nord-est, pentru o perioadă nelimitată. Scria:

"Conştiinţa nu m-a lăsat să refuz acum. M-am dus şi am discutat cu ei la Divlab şi am citit şi proiectul lor trimis la Ecologie, la CPD şi e adevărat că au nevoie de mine pentru că am lucrat exact la acest ciclu — alge-ciliate-creveţi-kukuri. Le-am cerut să te trimită şi pe tine la Rolny, dar bineînţeles că ei nu vor să facă nimic dacă nu ceri şi tu, iar dacă asta nu se poate datorită muncii tale la Inst., atunci n-o vei face. În definitiv, dacă durează prea mult, le spun să-şi caute alt genetician şi mă întorc! Sadik e foarte bine şi spune "umină" în loc de lumină. Nu va dura prea mult. Totul, pe viaţă, sora ta, Takver. Te rog, vino, dacă poţi."

Cealaltă notă era mâzgălită pe un petec de hârtie: "Shevek: catedra fiz. când te întorci. Sabul."

Shevek se învârti la întâmplare prin cameră. Furtuna, pornirea care îl mânase pe străzi, era încă prezentă. Se izbise de zid. Nu mai putea înainta şi totuşi trebuia să se mişte. Privi în debara. Nimic altceva decât haina lui de iarnă şi o cămaşă pe care Takver, căreia îi plăcea lucrul de mână, o brodase pentru el; puţinele ei lucruri dispăruseră. Paravanul era pliat, lăsând la vedere pătuţul gol. Platforma-pat nu era făcută, dar pătura portocalie acoperea frumos cearşafurile rulate la un capăt. Shevek ajunse din nou la masă, mai citi o dată scrisoarea de la Takver. Ochii i se umplură cu lacrimi de supărare. Îl scutura o furie a dezamăgirii, o mânie, o presimţire. Nimeni nu putea fi acuzat. Asta era cel mai rău. Takver era necesară, solicitată pentru a lucra împotriva foamei — a ei, a lui, a lui Sadik. Societatea nu era împotriva lor. Era pentru ei; cu ei; chiar ei formau societatea.

Doar că el renunţase la cartea sa, la dragostea sa şi la copilul său. Cât de mult îi poţi cere unui om să dea?