De îndată ce Shevek explică unde are de gând să meargă, funcţionara afişă o expresie îngrijorată şi aduse un atlas pe care îl deschise pe masa dintre ei.

— Priveşte, spuse ea, o femeie mică, urâtă, cu dinţi proeminenţi şi mâinile îndemânatice şi moi pe paginile colorate ale atlasului. Vezi, asta e Rolny, peninsula care coboară în marea Taemaniană de Nord. Nu e altceva decât o imensă groapă de nisip. Nu se află nimic acolo, cu excepţia laboratoarelor marine, acolo, departe, la capăt. Vezi? Iar coasta nu e decât smârcuri şi mlaştini sărate, până când ajungi de partea asta, la Harmony — o mie de kilometri. La vest de asta se află stepa litorală. Cel mai aproape de Rolny ar fi vreun oraş de munte. Doar că acolo nu se solicită repartizări de necesitate; se descurcă destul de bine singuri. Desigur, poţi să mergi acolo, dacă vrei, adăugă ea pe un ton oarecum diferit.

— E prea departe de Rolny, spuse el, uitându-se pe hartă, observând în munţii din nord-est Round Valley, orăşelul izolat unde crescuse Takver. N-au nevoie de un portar la laboratorul marin? De un statistician? Sau de cineva care să dea de mâncare la peşti?

— Să verific.

Reţeaua de dosare om/computer de la Divlab era pusă la punct cu o admirabilă eficienţă. Nu a durat mai mult de cinci minute pentru ca funcţionara să obţină informaţiile dorite, sortate din fluxul enorm, continuu de informaţii intrate şi ieşite, cu privire la fiecare slujbă efectuată, fiecare post solicitat, fiecare muncitor dorit şi priorităţile fiecăreia din ramurile economice generale ale economiei societăţii mondiale.

— Tocmai au completat un detaşament de urgenţă — e vorba de partenera ta, nu? I-au primit pe toţi de care aveau nevoie, patru tehnicieni şi un experimentat mânuitor de năvod. Personalul este complet.

Shevek îşi puse coatele pe masă, cu capul plecat, scărpinându-se în creştet, gest de confuzie şi înfrângere, mascat de conştiinţa de sine.

— În sfârşit, spuse el, nu ştiu ce să fac.

— Ascultă, frate, pentru cât timp e repartizată partenera ta?

— Nelimitat.

— Dar e o sarcină de prevenire a foametei, nu? N-are cum să ţină aşa tot timpul. Nu se poate! În iarna asta o să plouă.

Shevek ridică ochii spre chipul grav, înţelegător, hărţuit al femeii. Zâmbi puţin, pentru că nu putea trece peste efortul ei de a da speranţă fără nici un răspuns.

— O să vă întoarceţi împreună. Între timp…

— Da, spuse el. Între timp…

Femeia îl aşteptă să ia o hotărâre.

El era acela care trebuia s-o facă, iar opţiunile erau nenumărate. Putea rămâne în Abbenay să organizeze cursuri de fizică, în cazul în care găsea studenţi voluntari. Putea merge în Peninsula Rolny pentru a locui cu Takver, deşi fără nici un post la staţiunea de cercetări. Putea locui oriunde fără să facă nimic, decât să se scoale de două ori pe zi şi să meargă la cantina cea mai apropiată pentru a fi hrănit. Putea face orice poftea.

Identitatea cuvintelor "muncă" şi "joc" în pravică aveau, desigur, o puternică semnificaţie etică. Odo prevăzuse pericolul unui moralism puternic provenind din utilizarea cuvântului "muncă" în sistemul ei analogic: celulele trebuie să lucreze împreună, activitatea optimă a organismului, cantitatea de muncă efectuată de fiecare element şi aşa mai departe. Cooperarea şi funcţia, concepte esenţiale ale Analogiei, ambele implicau munca. Demonstrarea unui experiment, douăzeci de eprubete intr-un laborator sau douăzeci de milioane de oameni pe Lună, e o chestie simplistă; funcţionează, chiar? Odo văzuse capcana morală. "Sfântul nu este niciodată ocupat", spusese ea, poate cu melancolie. Atâta doar că fiinţa socială nu alege niciodată singură.

— Bine, spuse Shevek. Tocmai am revenit dintr-o acţiune de prevenirea foametei. Mai e nevoie de ceva de genul ăsta?

Funcţionara îndreptă către el o privire de soră mai mare, neîncrezătoare, dar iertătoare.

— Există aproape şapte sute de repartizări urgente afişate în sală, spuse ea. Care ţi-ar place?

— Vor pe undeva matematică?

— Majoritatea se referă la agricultură şi munci calificate. Ai ceva pregătire tehnică?

— Nu cine ştie ce.

— Atunci, ar fi coordonarea muncii. La asta e, într-adevăr, nevoie de cineva care se pricepe la cifre. Ce zici de asta? — Bine.

— E jos, în sud-vest, în Pulbere, ştii.

— Am mai fost în Pulbere şi până acum. Mai mult, aşa cum spui, într-o bună zi va ploua…

Femeia dădu din cap, zâmbind şi scrise în registrul Divlab: DE LA Abbenay, NV Inst. Central de Şt. LA Elbow, SV, coord. muncă, fab. fosfaţi no.1: repart. neces: 5-1-3-165 — nelimitat.

Îl treziră clopotele din turnul capelei bătând Armonia Primară pentru serviciul religios matinal. Fiecare notă îi părea o lovitură în ceafă. Era atât de ameţit şi de slăbit că multă vreme nu reuşi să se ridice în capul oaselor. Până la urmă izbuti să se târască până în baie şi să facă o baie lungă, rece, care îi luă durerea de cap, dar întreg trupul părea să i se pară în continuare foarte ciudat, oarecum răuvoitor. Când începu să gândească din nou, fragmente şi momente din noaptea trecută începură să-i vină în minte, mici scene vii, fără sens, de la petrecerea din apartamentul Veei. Încercă să nu se gândească la ele şi nu se putea gândi la nimic altceva. Totul, absolut totul deveni ordinar, mârşav. Se aşeză la birou şi rămase acolo, cu privirea fixă, neclintit, vreme de o jumătate de ceas. De multe ori trecuse prin situaţii neplăcute şi se simţise un prost. În tinereţe suferise de senzaţia că alţii îl consideră ciudat, deosebit de ei. Mai târziu simţise, provocându-le cu bună ştiinţă, mânia şi dispreţul multora din semenii săi de pe Anarres. Dar niciodată nu le acceptase cu adevărat judecata. Niciodată nu se simţise ruşinat.

Habar n-avea că această paralizantă umilire nu era decât o urmare chimică a beţiei, ca durerea de cap. Şi chiar dacă ar fi ştiut, lucrurile nu ar fi fost mult prea diferite. Ruşinea — sentimentul de mârşăvie şi de autoînstrăinare — era o revelaţie. Vedea cu o nouă claritate, o claritate hidoasă, mult mai departe de acele amintiri incoerente de la sfârşitul petrecerii la Vea. Nu numai biata Vea îl trădase, nu numai alcoolul pe care încercase să-l vomeze, ci toată pâinea pe care o mâncase pe Urras.

Îşi rezemă coatele pe birou şi îşi sprijini capul în palme, apăsându-şi tâmplele — poziţia chinuită a durerii — şi îşi analiză viaţa în termenii durerii.

Pe Anarres alesese, ca o sfidare a aşteptărilor societăţii, să facă treaba pentru care simţea o chemare individuală. A face asta însemna a se revolta, a risca eul de dragul societăţii.

Aici, pe Urras, actul de rebeliune era un lux, o îngăduinţă faţă de sine. A fi fizician la A-Io însemna a servi nu societatea, nu omenirea, nu adevărul, ci Statul.

În prima seară petrecută în camera asta îi întrebase, provocator şi curios, "Ce aveţi de gând să faceţi cu mine?" Acum îşi dădea seama ce făcuseră cu el. Chifoilisk îi spusese purul adevăr. Îl posedau. Îşi închipuise că se va tocmi cu ei, o foarte naivă noţiune pentru un anarhist. Individul nu se poate tocmi cu Statul. Statul nu recunoaşte altă monedă decât puterea; Statul este acela care bate moneda.

Înţelegea acum — în detaliu, punct cu punct, de la bun început — că făcuse o greşeală venind pe Urras; prima lui mare greşeală şi aceea care avea să-l marcheze pentru tot restul vieţii. Dar de îndată ce o înţelese, repetând absolut toate dovezile pe care le eliminase şi le negase luni de zile — iar asta îi luă multă vreme, stând nemişcat acolo, la biroul său — până la acea ridicolă şi abominabilă ultimă scenă cu Vea, retrăind-o şi pe aceasta, până când obrajii i se aprinseră iar urechile începură să-i ţiuie, se simţi împăcat. Chiar şi prin vălul de lacrimi postalcoolice nu simţea nici un fel de vină. Toate ţineau de trecut, iar ceea ce trebuia gândit era ce trebuie să facă de acum înainte. Închizându-se el însuşi în închisoare, cum ar acţiona ca om liber? În nici un caz nu va face fizică pentru politicieni. Acest lucru îi era limpede. Dacă încetează să mai lucreze, îi vor îngădui să plece acasă? La această întrebare, respiră adânc şi înălţă capul, privind cu ochi care nu vedeau peisajul verde, scăldat de soare, de dincolo de fereastră. Pentru prima dată îşi permitea să se gândească la întoarcere ca la o posibilitate autentică. Gândul ameninţa să sfărâme porţile şi să-l inunde cu un dor năpraznic. Să vorbească în pravică, să le vadă pe Takver, pe Pilun şi pe Sadik, să atingă pulberea din Anarres…