În momentul acesta, motivaţia clipelor în care îl detesta pe Desar îi deveni foarte clară: recunoaşterea, până aici de neacceptat, a elementului de răutate pură din personalitatea lui Desar. Că Desar, la rândul său, ţinea la el şi încerca să îl domine, era la fel de limpede şi la fel de detestabil pentru Shevek. Pentru el, căile întortocheate ale posedării, labirinturile iubirii şi urii nu aveau nici un înţeles. Arogant, intolerant, trecea de-a dreptul prin zidurile lor. Nu i se mai adresă matematicianului, îşi termină micul dejun şi traversă piaţa, în dimineaţa luminoasă a toamnei timpurii, către catedra de fizică.

Intră în camera din dos pe care toată lumea o numea "biroul lui Sabul", camera unde se cunoscuseră pentru prima dată, unde Sabul îi dăduse gramatica şi dicţionarul de iotică. Sabul îl privi plictisit pe deasupra biroului, plecă din nou privirea, ocupat cu hârtiile sale, imaginea savantului neobosit, absent. Apoi, îngădui ca realizarea prezenţei lui Shevek să se strecoare în creierul său supraîncărcat. După care deveni, în felul lui, exuberant. Arăta slab şi îmbătrânit, iar când se ridică în picioare era mai încovoiat decât de obicei, un fel de încovoiere împăciuitoare.

— Timpuri grele, spuse el. Nu? Timpuri grele!

— Vor fi şi mai grele, replică Shevek, încet. Cum mai merg lucrurile pe aici?

— Rău, rău de tot, răspunse Sabul, scuturându-şi capul grizonat. Acestea sunt timpuri grele pentru ştiinţa pură, pentru intelectuali.

— Există şi timpuri bune?

Sabul scoase un fel de chicotit nenatural.

— A sosit ceva pentru noi în transportul de vară de pe Urras? întrebă Shevek, făcându-şi loc pe bancă.

Se aşeză şi îşi încrucişă picioarele. Pielea sa albă se bronzase, iar puful fin care îi acoperea faţa devenise argintiu în timp ce lucra pe ogoarele din sud-est. Arăta disponibil, sănătos şi liber în comparaţie cu Sabul. Ambii bărbaţi erau conştienţi de contrast.

— Nimic interesant.

— Nici un fel de recenzii ale Principiilor?

— Nu.

Tonul lui Sabul era ursuz, foarte asemănător cu el însuşi.

— Nici o scrisoare?

— Nici una.

— Ciudat.

— Ce e ciudat? Ce te aşteptai, un post de lector la Universitatea Ieu Eun? Premiul Seo Oen?

— Mă aşteptam la recenzii şi la replici. A fost timp destul, spuse el.

— N-a fost timp suficient pentru recenzii, răspunse Sabul si urmă o pauză. Va trebui să-ţi dai seama, Shevek, că o simplă convingere asupra dreptăţii nu e auto-justificatoare. Ştiu, ai lucrat mult la carte. Şi eu am lucrat mult la editare, străduindu-mă să precizez că nu e doar un atac iresponsabil împotriva Teoriei Secvenţei, având chiar aspecte pozitive. Dar dacă alţi fizicieni nu întrezăresc valoarea latentă a muncii tale, atunci trebuie să începi să analizezi valorile pe care le deţii deja, pentru a vedea unde se află discrepanţa. Dacă pentru alţii nu înseamnă nimic, ce rost arc? În ce constă funcţionalitatea sa?

— Eu sunt fizician, nu analist al funcţiunilor, răspunse Shevek, binevoitor.

— Oricare odonian trebuie să fie un analist funcţional. Ai treizeci de ani, nu? La vârsta asta omul ar trebui să-şi cunoască nu numai funcţia celulară, dar şi funcţia organică — care este rolul său optim în organismul social. Poate că n-a trebuit să te gândeşti prea mult la asta, la fel ca alţii…

— Nu. De când aveam zece, sau doisprezece ani, am ştiut ce am de făcut.

— Ceea ce un copil crede că îi place să facă nu înseamnă întotdeauna ceea ce societatea are nevoie de la el.

— Aşa cum spui, am treizeci de ani. Un copil cam trecut.

— Ai ajuns la vârsta asta într-un mediu neobişnuit de adăpostit, de protejat. Mai întâi, Institutul Regional din nord-vest…

— Şi un proiect forestier, un proiect agricol, pregătire practică, comitete de bloc, muncă voluntară de când cu seceta; cantitatea obişnuită de corvezi necesare. Adevărul este că îmi place să le fac. Dar mă ocup şi de fizică. La ce vrei să ajungi? întrebă Shevek, iar când Sabul nu răspunse, adăugă: Ai face bine să o spui deschis, pentru că nu vei ajunge la asta pe calea conştiinţei mele sociale.

— Consideri funcţională munca pe care ai făcut-o aici?

— Da. "Cu cât e mai bine organizată, cu atât e mai central organismul, în cazul acesta centralitatea implicând domeniul funcţiei reale." Definiţiile lui Tomar. Întrucât fizica temporală încearcă să organizeze tot ce este comprehensibil pentru fiinţa umană, aceasta este, prin definiţie, o activitate central funcţională.

— Dar nu aduce pâine în gurile oamenilor.

— Tocmai am petrecut şase decade încercând se realizez aşa ceva. Atunci când voi fi chemat din nou, voi merge din nou. Între timp, ţin aproape de meseria mea. Dacă e de făcut fizică, îmi asum riscul de a o face.

— Ceea ce trebuie să accepţi este că în acest moment nu este nici un fel de fizică de făcut. În orice caz, nu fizica pe care o faci tu. Trebuie să avem în vedere aspectul practic, mai spuse Sabul, răsucindu-se pe scaun, cu un aer posomorât şi neliniştit. A trebuit să eliberăm cinci oameni pentru re-repartizare. Regret să spun că tu eşti unul dintre ei. Asta este.

— Exact unde îmi închipuiam, spuse Shevek deşi, de fapt, până în momentul acela nu realizase că Sabul îl alungă din Institut. Cu toate acestea, de îndată ce o auzi, vestea i se păru familiară şi nu avea să-i ofere lui Sabul satisfacţia că e tulburat.

— Ceea ce a lucrat împotriva ta a fost o combinaţie de elemente. Natura abstrasă, nerelevantă a cercetării pe care ai desfăşurat-o în ultimii câţiva ani, plus un anumit sentiment, nu neapărat justificat, dar existând la mulţi studenţi şi persoane didactice din Institut, că atât maniera ta de predare cât şi comportarea ta reflectă o anumită dezafectare, un anumit grad de privatism, de lipsă de altruism. Asta s-a discutat la întrunire. Bineînţeles că am vorbit în numele tău. Doar că eu nu sunt decât un sindicalist, alături de atâţia alţii.

— De când e altruismul o virtute odoniană? întrebă Shevek. În sfârşit, nu contează. Înţeleg ce vrei să spui, continuă el, ridicându-se, pentru că nu mai suporta să stea jos dar, altfel, se controla perfect şi vorbea cum nu se poate mai natural. Înţeleg din toate astea că nu mă recomanzi pentru un post didactic, niciunde.

— Ce rost ar avea? întrebă Sabul, aproape melodios în dezvinovăţirea de sine. Nimeni nu mai acceptă profesori noi. Profesorii şi studenţii lucrează cot la cot la programe de prevenirea foametei pe toată suprafaţa planetei. Bineînţeles, criza asta nu va dura. Într-un an şi ceva vom reconsidera totul, mândri de sacrificiile făcute şi de munca prestată, unul lângă altul, fiecare cu partea sa egală. Dar în momentul acesta…

Shevek rămase în picioare, relaxat, cu ochii aţintiţi prin fereastra mică, zgâriată, la cerul alb. Îl chinuia o dorinţă puternică să-i spună lui Sabul, până la urmă, să se ducă dracului. Numai că un impuls diferit şi mult mai profund găsi expresie în cuvinte.

— De fapt, spuse el, poate că ai dreptate.

Acestea fiind zise, Shevek îl salută din cap pe Sabul şi ieşi din încăpere.

Afară, luă un omnibuz către centru. Era încă grăbit, mânat de la spate. Urmărea un plan şi dorea să-l finalizeze, apoi să se odihnească. Intră la birourile centrale de repartiţie ale Diviziei muncii (Divlab) pentru a solicita o amplasare în comunitatea unde plecase Takver.

Divlab, cu computerele sale şi sarcina imensă de coordonare, ocupa o piaţă întreagă. Clădirile erau arătoase, impunătoare, după standardele anarresiene, cu linii frumoase, simple.

În interior, centrul de repartiţie avea aspect de hală, cu plafonul foarte sus, fremătând de oameni şi activitate, cu pereţii acoperiţi de anunţuri şi de locuri de muncă şi instrucţiuni privitoare la biroul sau departamentul unde să te adresezi pentru cutare sau cutare problemă. În timp ce aştepta la unul din rânduri, Shevek îi ascultă pe cei dinaintea lui, un băiat de şaisprezece ani şi un bărbat trecut de şaizeci. Băiatul se oferea voluntar pentru acţiunile de prevenirea foametei. Era plin de sentimente nobile, debordând frăţie, spirit de aventură, speranţă. Era încântat că pleacă singur, lăsând în urmă copilăria. Vorbea mult, ca un copil, cu o voce încă neobişnuită cu tonurile sale mai joase. Libertate, libertate! se auzea în discursul său plin de emoţie, în fiecare cuvânt rostit, iar vocea bătrânului se auzea mormăind şi bombănind, tachinând fără să ameninţe, luând peste picior fără a atrage atenţia. Libertatea, capacitatea de a merge undeva şi a face ceva — asta lăuda şi preţuia bătrânul la cel tânăr, chiar şi arunci când lua în râs aerele pe care şi le dădea acesta. Shevek îi asculta cu plăcere. Făceau o breşă în seria de întâmplări groteşti ale dimineţii.