— E un colier! exclamă fetiţa cuprinsă de uimire.

Locuitorii micilor oraşe purtau destul de multe bijuterii. În sofisticatul Abbenay se simţea mai mult tensiunea dintre neproprietate şi impulsul de autoîmpodobire, iar acolo un inel, sau un ac de păr reprezentau limita bunului gust. Dar în altă parte, profunda legătură dintre estetic şi achizitiv era pur şi simplu ignorată; oamenii se împodobeau fără nici o jenă. Majoritatea cartierelor aveau un bijutier profesionist care lucra de plăcere şi pentru faimă, precum şi ateliere unde îţi puteai face ceva după gustul tău cu materialele modeste oferite — cupru, argint, spinel, mărgele, granate şi diamantele galbene din sud-est. Sadik nu văzuse multe lucruri strălucitoare şi delicate, dar cunoştea colierele, aşa că îşi spusese părerea.

— Nu. Priveşte! spuse tatăl ei şi, cu solemnitate şi pricepere, ridică obiectul de firul care lega multele sale bucle. Atârnând din mâna lui, obiectul prinse viaţă, buclele răsucindu-se liber, descriind sfere aeriene una în interiorul alteia, mărgelele de sticlă prinzând lumina becului.

— O, ce frumos! spuse fetiţa. Ce e asta?

— Se atârnă de tavan. E vreun cui? A, bun şi cuierul, până când aduc un cui de la depozit. Ştii cine a făcut-o, Sadik?

— Nu… Tu ai făcut-o.

— Ea a făcut-o. Mama. Ea a făcut-o, răspunse el întorcându-se către Takver. Asta îmi place cel mar mult, cea care era deasupra biroului. Le-am dat pe celelalte lui Bedap. Doar nu era să le las acolo pentru bătrâna… cum o cheamă? Mama Invidie, de la capătul coridorului.

— A, Bunub! De ani de zile nu m-am mai gândit la ea, spuse Takver, scuturându-se de râs şi privind mobilul de parcă s-ar fi temut de de el.

Sadik rămase cu ochii aţintiţi asupra mobilului care se învârtea în tăcere, căutându-şi echilibrul.

— Aş vrea, spuse ea în cele din urmă, cu multă grijă, s-o pun şi eu într-o noapte deasupra parului în care dorm, la cămin.

— Am să mai fac una pentru tine, suflet scump. Pentru fiecare noapte.

— Chiar poţi să le faci, Takver?

— În sfârşit, puteam. Cred că ţi-aş putea face una.

În ochii ei se vedeau lacrimi. Shevek o îmbrăţişă. Erau încă la limită, foarte încordaţi. Sadik îi urmări pentru o clipă cum se strâng în braţe cu o privire calmă, cercetătoare, apoi reveni la Ocuparea Spaţiului Nelocuit.

Seara, arunci când rămâneau singuri, Sadik forma adesea subiectul discuţiei lor. În lipsa altor intimităţi, Takver era oarecum suprapreocupată de copil, iar puternicul ei bun-simţ era voalat de ambiţii şi nelinişti materne. În cazul ei, nu era ceva natural, pentru că nici competitivitatea, nici protecrivismul nu reprezentau motive prea puternice în viaţa anarresienilor. Se bucura să vorbească de grijile ei şi să scape astfel de ele, iar prezenţa lui Shevek îi permitea acest lucru. In primele nopţi ea vorbea cel mai mult iar el asculta de parcă ar fi ascultat muzică sau apă curgătoare, fără a încerca să răspundă. În ultimii patru ani nu vorbise prea mult; pierduse obiceiul conversaţiei. Takver îl scosese din tăcere, aşa cum făcuse întotdeauna. Mai târziu, el era acela care vorbea cel mai mult, deşi depindea întotdeauna de reacţia ei.

— Ţi-l mai aminteşti pe Tirin? o întrebă el într-o seară.

Era frig. Venise iarna, iar camera, cea mai îndepărtată de centrala termică a domiciliului, niciodată nu se încălzea suficient, chiar şi cu registrul deschis la maximum. Shevek purta o cămaşă foarte veche, spălată de prea multe ori, pentru a-i ţine de cald la piept, fiindcă îi plăcea să stea în capul oaselor în pat. Takver, fără să poarte nimic, era sub părură până la urechi.

— Ce s-a întâmplat cu pătura galbenă? întrebă ea.

— Ce proprietaristă eşti! Am lăsat-o.

— Mamei Invidie? Ce trist. Nu sunt proprietaristă, ci doar sentimentală. A fost prima pătură sub care am dormit.

— Nu, nu a fost prima. Trebuie să fi folosit o pătură sus, în munţii Ne Theras.

— Dacă e aşa, nu-mi aduc aminte, spuse ea, râzând. Despre cine m-ai întrebat?

— Tirin.

— Nu-mi amintesc.

— La Regionalul din nord-vest. Un băiat brunet, cu nasul cârn…

— A, Tirin! Bineînţeles. Eu mă gândeam la Abbenay.

— L-am văzut în sud-vest.

— L-ai văzut pe Tirin? Ce mai făcea?

O vreme, Shevek nu spuse nimic, urmărind cu degetul ţesătura păturii.

— Îţi aminteşti ce ne-a spus Bedap despre el?

— Că primea mereu repartiţii mizerabile şi că circula foarte mult, iar în final a ajuns în Insula Segvina, nu? Apoi Dap i-a pierdut urma.

— Ai văzut piesa pe care a pus-o în scenă? Aceea care i-a făcut numai necazuri?

— La Festivalul Verii, după plecarea ta? O, da. Nu mi-o mai amintesc, e atât de mult de atunci. Era o prostie. Spirituală… Tirin era spiritual. Dar o prostie. Despre un urrasian, aşa e. Urassianul ăsta se ascunde într-un rezervor de culturi hidroponice şi respiră printr-un pai şi mănâncă rădăcinile plantelor. Doar ţi-am spus că e o prostie! Şi uite aşa ajunge ilegal pe Anarres. După care aleargă peste tot şi încearcă să cumpere lucruri de la depozite şi să le vândă oamenilor şi adună bucăţi de aur până când nu se mai poate mişca. Aşa că trebuie să rămână pe locul unde se află şi îşi construieşte un palat şi se autointitulează Proprietarul planetei Anarres. Şi mai e scena aia groaznic de caraghioasă în care el şi cu femeia aceea vor să se împerecheze, iar ea e gata pregătită, dar el nu poate s-o facă până când nu îi dă mai întâi aurul, să o plătească. Iar ea n-are nevoie de aur. Şi treaba e amuzantă, s-o vezi pe ea aruncându-se pe jos şi fluturând din picioare, şi el se aruncă asupra ei, după care sare în picioare de parcă l-ar fi muscat ceva şi zice, "Nu trebuie să fac aşa ceva.

Nu e morali Nu e o bună afacere! Bietul Tirin! Era aşa de caraghios, atât de plin de viaţă.

— El l-a jucat pe urrasian?

— Da, a fost minunat.

— Mi-a arătat piesa, de câteva ori.

— Unde l-ai întâlnit? În Grand Valley?

— Nu, mai înainte, la Elbow. Era portar la uzină.

— El alesese treaba asta?

— Nu cred că pe vremea aceea Tir mai putea să facă vreo alegere. Bedap întotdeauna a crezut că l-au forţat să meargă la Segvina, că fusese forţat să ceară tratament. Nu ştiu. Când l-am văzut, la câţiva ani după tratament, era un om distrus.

— Crezi că au făcut ceva la Segvina…

— Nu ştiu; cred că Azilul într-adevăr încearcă să ofere un adăpost, un refugiu. Judecând după publicaţiile lor sindicale, sunt cel puţin altruişti. Nu cred că l-au scos din minţi pe Tir.

— Dar, atunci, ce l-a terminat? Doar că nu a găsit postul dorit?

— Piesa l-a zdrobit.

— Piesa? Vâlva pe care au făcut-o scârbele alea bătrâne? Ascultă, să înnebuneşti din cauza unor asemenea mustrări moraliste, ar trebui să fii deja nebun. Tot ce trebuia să facă era să nu le acorde nici o atenţie.

— Tir era deja înnebunit de standardele societăţii noastre.

— Ce vrei să spui?

— Păi, eu consider că Tir e un artist înnăscut. Nu un meşteşugar, ci un creator. Un inventator-distrugător, dintre aceia care trebuie neapărat să întoarcă totul pe dos şi cu josul în sus. Un satirist, un om care laudă prin mânie.

— Chiar aşa de bună a fost piesa? întrebă Takver cu naivitate, ieşind câţiva centimetri de sub părură şi studiind profilul lui Shevek.

— Nu, nu cred. Trebuie să fi fost amuzantă pe scenă. La urma urmei, nu avea decât douăzeci de ani atunci când a scris-o. Încă mai continuă să o scrie. N-a mai scris niciodată altceva.

— Continuă să scrie aceeaşi piesă?

— Continuă să scrie aceeaşi piesă.

— Pfui! exclamă ea cu milă şi dezgust.

— La fiecare două decade venea şi mi-o arăta. Iar eu o citeam, ori mă prefăceam că o citesc şi încercam să o discut cu el. Vroia cu disperare să discute despre piesă, dar nu era în stare. Era mult prea înspăimântat.

— De ce? Nu înţeleg.

— De mine. De toată lumea. De organismul social, de rasa umană, de confreria care l-a respins. Când te simţi singur împotriva tuturor celorlalţi, poţi foarte bine să te simţi înspăimântat.