— Vrei să spui că numai pentru că unii i-au făcut piesa imorală şi au spus că n-ar trebui să ocupe un post didactic a hotărât că toată lumea s-a întors împotriva lui? Sună cam prosteşte!

— Dar cine a fost de partea lui?

— Dap şi toţi prietenii lui.

— Doar că i-a pierdut. A fost trimis în altă parte.

— Arunci de ce n-a refuzat repartiţia?

— Ascultă, Takver, m-am gândit şi eu exact la acelaşi lucru. Întotdeauna vorbim aşa. Chiar tu ai spus că ar fi trebuit să refuzi să te duci la Rolny. Mi-am spus şi eu, de îndată ce am ajuns la Elbow: Sunt un om liber, nu m-a obligat nimeni să vin aici… Întotdeauna o gândim, o spunem, dar n-o facem. Păstrăm iniţiativa pusă la o parte, la loc sigur, în mintea noastră, ca o încăpere unde putem intra şi spune: "Nu trebuie să fac nimic, hotărăsc de unul singur, sunt liber." Apoi ieşim din cămăruţa din mintea noastră şi plecăm unde ne repartizează CPD-ul şi rămânem acolo până când suntem trimişi în altă parte.

— O, Shev, nu e adevărat. Doar de la secetă încoace. Înainte nu aveau loc nici pe jumătate din aceste repartizări. Oamenii doar lucrau acolo unde era nevoie de ei, se înscriau într-un sindicat, ori formau unul şi apoi se înregistrau la Divlab. Cei de la Divlab îi repartizau mai ales pe aceia care preferau să facă parte din Cartelul General al Muncii. Se va reveni la asta, în curând.

— Nu ştiu. Ar trebui, desigur. Dar chiar şi înainte de foamete nu se mergea în direcţia asta, ci în sens opus. Bedap avea dreptate: fiecare repartizare de urgenţă, chiar şi fiecare mobilizare pentru muncă, tinde să lase în urma sa un spor de mecanism birocratic în cadrul CPD şi o anume rigiditate. Aşa se întâmpla arunci, aşa se întâmplă şi acum, aşa trebuie să se întâmple… Erau multe situaţii similare înainte de secetă. Cinci ani de control sever trebuie să fi permanentizat modelul. Nu te uita la mine cu atâta scepticism! Ascultă, spune mi, câţi oameni cunoşti tu care au refuzat să accepte o repartiţie, chiar şi înainte de foamete?

— Fără a-i mai socoti pe nuchnibi? întrebă Takver, după ce se gândi puţin la întrebare.

— Nu, nu. Nuchnibii sunt importanţi.

— Bine, câţiva dintre prietenii lui Dap — compozitorul acela simpatic, Salas şi câţiva dintre cei mai zdrenţăroşi. Iar adevăraţi nuchnibi veneau prin Round Valley când eram eu copil. Doar că înşelau, aşa îmi spuneam eu întotdeauna. Spuneau atâtea minciuni şi poveşti frumoase, preziceau viitorul, toţi se bucurau să-i vadă şi să-i întreţină şi să le dea de mâncare cât vroiau ei să stea. Dar niciodată nu stăteau prea mult. Dar după aceea oamenii plecau pur şi simplu din oraş, mai ales puştimea, unora pur şi simplu nu le plăcea munca la fermă, aşa că părăseau postul şi plecau. Oamenii fac asta pretutindeni, tot timpul. Se duc în altă parte, căutând ceva mai bun. Doar că nu poţi numi asta refuzul unei repartiţii!

— De ce nu?

— La ce te referi? mormăi Takver, ascunzându-se şi mai mult sub pătură.

— Uite la ce. Ne e ruşine să spunem că am refuzat o repartiţie. Conştiinţa socială domină complet conştiinţa individuală, în loc de a realiza un echilibru cu ea. Noi nu cooperăm — noi ne supunem. Ne e teamă să fim proscrişi, să fim făcuţi leneşi, disfuncţionali, egoişti. Ne e teamă de opinia vecinului mai mult decât ne respectăm propria libertate de a alege. Nu mă crezi, Tak, dar încearcă, străduieşte-te să treci peste linie, doar în imaginaţie, ca să vezi cum te simţi. Deci, realizezi ce este Tirin şi de ce este o epavă, un suflet pierdut. E un criminal! Noi am creat crima, tot aşa cum au făcut şi proprietarienii. Forţăm un om în afara sferei aprobării noastre şi apoi îl condamnăm pentru asta. Am făcut legi, legi ale comportării convenţionale, am construit ziduri în jurul nostru şi nu le vedem, deoarece sunt o parte a modului nostru de gândire. Tir n-a făcut niciodată aşa ceva. Îl cunoşteam de când aveam amândoi zece ani. El niciodată nu a făcut aşa ceva, niciodată nu a putut construi ziduri. Era un rebel natural. Era un odonian natural — unul adevărat! Era un om liber, iar noi, ceilalţi, fraţii săi, l-am scos din minţi drept pedeapsă pentru prima sa acţiune liberă.

— Nu cred, spuse Takver, defensivă, de sub pături. Nu cred că Tir a fost o persoană foarte puternică.

— Nu, era extrem de vulnerabil, spuse el şi urmă o lungă tăcere.

— Nu e de mirare că te obsedează. Piesa lui. Cartea ta.

— Doar că eu sunt mai norocos. Un om de ştiinţă se poate preface că opera lui nu este el însuşi, că nu este decât simplul adevăr impersonal. Un artist nu se poate ascunde în dosul adevărului. Nu se poate ascunde niciunde.

Takver îl privi o vreme cu coada ochiului, apoi se întoarse şi se ridica, strângându-şi pătura pe după umeri.

— Brr! E frig… Am greşit, nu? Arunci când cu cartea. Când l-am lăsat pe Sabul să o ciopârţească şi să-şi pună numele pe ea. Atunci mi se părea corect. Era ca şi cum aş fi pus opera înaintea omului, mândria înaintea vanităţii, comunitatea înaintea eului, toate astea. Dar nu a fost chiar asta, nu? A fost o capitulare. O supunere în faţa autoritarianismului lui Sabul.

— Nu ştiu. Doar că a condus la tipărirea lucrării. — Scopul corect, dar mijloacele nepotrivite! M-am gândit

multă vreme la asta când eram la Rolny, Shev. Îţi spun eu ce n-a fost cum trebuie. Eram însărcinată. Femeile însărcinate nu cunosc nici un fel de etică. Doar cea mai primitivă formă de impuls de sacrificiu. La dracu cu cartea şi parteneriatul, dacă acestea ameninţă preţiosul făt! Este un impuls de prezervarea rasei, dar poate acţiona direct împotriva comunităţii; e biologic, nu social. Bărbatul poate fi recunoscător că pe el nu-l cuprinde niciodată. Dar îşi poate da seama mai bine decât o femeie şi poate să se ferească de el. Cred că acesta este motivul pentru care cei de pe timpuri foloseau femeile ca pe nişte proprietăţi. De ce le permiteau femeile? Pentru că erau tot timpul însărcinate? Pentru că erau deja posedate, înrobite!

— Bine, poate, dar societatea noastră, aici, este o adevărată comunitate oriunde întrupează cu adevărat ideile lui Odo. O femeie a fost aceea care a făcut Promisiunea. Dar tu ce faci? Te laşi cuprinsă de sentimente de culpabilitate? Te bălăceşti în mocirlă?

Cuvântul folosit de Shevek nu însemna "bălăceală", pe Anarres neexistând animale care să se bălăcească. Era un cuvânt compus, însemnând, literalmente, "a acoperi continuu cu un strat gros de excremente." Flexibilitatea şi precizia pravicii permitea crearea unor metafore vii, destul de puţin prevăzute de inventatorii limbii.

— Ei bine, nu. A fost minunat să o nasc pe Sadik. Dar am greşit în privinţa cărţii.

— Amândoi am greşit. Întotdeauna greşim împreună. Doar nu-ţi închipui că te-ai hotărât tu pentru mine!

— În cazul acela cred că aşa a fost.

— Nu. Adevărul este că nici unul din noi nu a hotărât. Nici unul nu a ales. L-am lăsat pe Sabul să aleagă pentru noi. Propriul nostru Sabul — cel interiorizat — convenţiile, moralismul, teama de ostracism social, teama de a fi diferit, teama de a fi liber! Bine, nu se va mai întâmpla niciodată. Învăţ eu încet, dar învăţ.

— Ce ai de gând să faci? întrebă Takver cu un tremur de plăcută emoţie în glas.

— Să plec împreună cu tine la Abbenay şi să înfiinţăm un sindicat al tipografilor şi să tipărim Principiile, text integral. Şi tot ce mai vrem. Schiţa Educaţiei Deschise în Ştiinţă a lui Bedap, pe care cei de la CPD nu vor să o pună în circulaţie. Chiar şi piesa lui Tirin. Îi datorez asta. M-a învăţat ce sunt închisorile şi cine le construieşte. Aceia care înalţă ziduri sunt proprii lor prizonieri. Am de gând să-mi îndeplinesc propria mea funcţie în organismul social. Am de gând să încep să demolez zidurile.

— S-ar putea să se facă destul de mult curent, spuse Takver, înfăşurată în pături şi se rezemă de el.

— Cred că aşa se va întâmpla, spuse el, cuprinzând-o de după umeri.