Baley îşi cântări şansele, apoi puse încet propriul său blaster pe masa de alături. Cu o mişcare scurtă, deschise blasterul robotului.

— Este gol, anunţă el sec.

— Nu are încărcătură, încuviinţă R. Daneel. Dacă îl vei examina mai atent, vei vedea că nu a avut niciodată încărcătură. Blasterul nu are buton de contact şi nu poate fi utilizat.

— Ai ameninţat mulţimea cu un blaster descărcat? întrebă Baley.

— Pentru a fi perfect real în rolul de detectiv, trebuia să am blaster, zise R. Daneel. În acelaşi timp, dacă purtam asupra mea un blaster încărcat şi funcţionabil, aş fi putut răni un om în mod accidental, ceea ce este, desigur, de neconceput. Ţi-aş fi explicat toate acestea atunci, dar erai furios şi nu vroiai să mă asculţi.

Baley privi mohorât spre blasterul inutil şi rosti cu glas scăzut:

— Cred că asta-i tot, dr. Gerrigel. Vă mulţumesc pentru ajutor.

Baley trimise să-i fie adus prânzul, dar când acesta sosi (prăjitură cu nucă de enzime şi o bucată imensă de pui fript cu pesmeţi), rămase privindu-l.

Gândurile i se roteau întruna prin minte. Trăsăturile chipului său prelung erau săpate într-o posomorâre profundă.

Trăia într-o lume ireală, crudă şi răsturnată cu susul în jos.

Cum se întâmplase totul? Trecutul imediat se întindea în urma lui ca un vis înceţoşat şi improbabil, începând din clipa când intrase în biroul lui Julius Enderby şi se trezise pe neaşteptate afundat într-un coşmar de crime şi robotică.

Sfinte Iosafat! Totul începuse cu numai cincizeci de ore în urmă.

În mod insistent, el căutase soluţia în Oraşul Spaţial. În două rânduri îl acuzase de crimă pe R. Daneel, o dată ca om deghizat, iar o dată ca robot recunoscut şi admis ca atare. În ambele rânduri, acuzaţiile fuseseră demontate şi anulate.

Era silit să bată în retragere. În ciuda voinţei sale, era silit să-şi îndrepte gândurile spre Oraşul New York, iar după noaptea anterioară nu mai îndrăznea s-o facă. Anumite întrebări îi asaltau conştientul, însă nu voia să le dea ascultare; simţea că n-o poate face. Dacă le asculta, n-ar fi putut decât să le răspundă şi -Dumnezeule! — nu voia să afle răspunsurile.

— Lije! Lije!

O mână îl zgâlţâi cu brutalitate.

Baley se foi şi întrebă:

— Ce-i, Phil?

Philip Norris, detectiv C-5, se aşeză, îşi puse palmele pe genunchi şi se aplecă spre Baley, privindu-l atent.

— Ce-i cu tine? Ai luat-o pe anestezic în ultima vreme? Stăteai nemişcat, cu ochii holbaţi şi, din câte-mi dădeam seama, puteai să fii mort.

Îşi trecu palma peste părul rar, blond spălăcit, şi ochii săi apropiaţi evaluară cu lăcomie prânzul lui Baley, care se răcise.

— Pui! exclamă el. A ajuns de nu-l mai poţi căpăta fără reţetă de la medic.

— Serveşte-te, făcu Baley indiferent.

Buna cuviinţă învinse şi Norris spuse:

— Ah, nu, tocmai plecam şi eu la masă. Păstrează-l… Auzi, care-i treaba cu comisarul?

— Poftim?

Norris adoptă o atitudine nepăsătoare, dar îşi trădă curiozitatea prin agitaţia mâinilor.

— Haide, haide, zise el. Ştii bine la ce mă refer. De când s-a-ntors, vă consultaţi întruna. Care-i treaba? O avansare, ceva?

Baley se încruntă şi simţi realitatea revenind sub forma intrigilor de la birou. Norris avea aproximativ aceeaşi vechime ca el şi era firesc să fie atent la orice semn de preferinţă a superiorilor faţă de Baley.

— Nu-i vorba de nici o avansare, crede-mă, răspunse Baley. Nu-i nimic, absolut nimic. Iar dacă ţi-l doreşti pe comisar, îmi pare rău că nu ţi-l pot face cadou. Sfinte Iosafat, ia-l tu!

— Nu mă-nţelege greşit, mormăi celălalt. Nu-mi pasă dacă te-avansează. Vreau doar să zic că dac-ai vreo influenţă pe lângă el, n-ar fi rău să-i dai o mână de ajutor puştiului.

— Care puşti?

Norris nu mai fu nevoit să răspundă. Vincent Barrett, tânărul care fusese eliberat din funcţie pentru a-i face loc lui R. Sammy, se apropia dintr-un colţ al sălii. Îşi răsucea nervos şapca între degete, iar pielea feţei întinsă peste pomeţii înalţi tresărea înaintea tentativelor sale de zâmbet.

— Bună ziua, domnule Baley.

— Salut, Vince. Cum merge treaba?

— Nu prea grozav, domnule Baley.

Privea în jur cu un aer flămând şi Baley se gândi: „Pare pierdut, pe jumătate mort… declasificat”.

Apoi, brusc, aproape gata să vorbească cu glas tare din cauza intensităţii sentimentelor, se întrebă: „Ce vrea de la mine?”.

— Îmi pare rău, puştiule, zise el neştiind ce altceva ar fi putut spune.

— Mă gândeam… că poate s-a ivit ceva…

Norris se apropie de Baley şi-i şopti la ureche:

— Cineva trebuie să pună capăt chestiei ăsteia. Acum o să-l dea afară pe Chen-low.

— Cum?

— N-ai auzit?

— Nu, n-am auzit. La naiba, el e C-3. Are zece ani de experienţă.

— Absolut de acord cu tine, dar o maşină cu picioare poate să facă tot ce face şi el. Cine-i următorul?

Vince Barrett le auzise schimbul de replici şi interveni:

— Domnule Baley?

— Da, Vince.

— Ştiţi ce se spune? Că Lyrane Millane, dansatoarea de pe subeter, este de fapt un robot.

— Asta-i o prostie!

— Credeţi? Se spune că pot construi roboţi care să arate exact ca oamenii, cu pielea dintr-un fel de plastic special.

Baley se gândi vinovat la R. Daneel şi constată că nu-şi mai găsea cuvintele. Se mulţumi să clatine din cap.

— Credeţi că deranjează pe cineva dacă mă plimb niţel pe-aici? întrebă tânărul. Îmi face bine să mai văd locurile astea.

— Dă-i drumul, puştiule.

Băiatul se îndepărtă, iar cei doi detectivi priviră după el.

— Se pare că medievaliştii au dreptate, comentă Norris.

— La ce te referi? La întoarcerea la sol?

— Nu, mă refer la roboţi. Înapoi la sol, ha! Bunul şi bătrânul Pământ are un viitor nelimitat. Atât doar că n-avem nevoie de roboţi.

— Opt miliarde de locuitori, mormăi Baley, şi uraniul pe ducă! Ce ţi se pare nelimitat?

— Şi ce dacă uraniul se va termina? O să-l importăm. Sau vom descoperi alte procese nucleare. Lije, omenirea nu poate fi oprită. Trebuie să fii optimist în privinţa ei şi să ai încredere în bunul şi bătrânul creier uman. Resursa noastră cea mai de preţ este ingeniozitatea şi ea nu se va termina niciodată!

Norris era de acum stârnit şi continuă:

— În primul rând, putem utiliza energia solară, care nu se va termina miliarde de ani. Putem construi staţii spaţiale în interiorul orbitei lui Mercur, care să acţioneze ca acumulatori energetici, de unde energia să fie transmisă spre Pământ prin fascicul direct.

Proiectul respectiv nu constituia o noutate pentru Baley. Zona speculativă a ştiinţei dezvoltase ideea aceasta de cel puţin o sută cincizeci de ani, dar transpunerea ei în practică fusese oprită de imposibilitatea, cel puţin deocamdată, de a obţine un fascicul suficient de îngust pentru a ajunge la o depărtare de optzeci de milioane de kilometri fără a se dispersa şi risipi în mod inutil. Baley îi reaminti colegului său acest lucru.

— Când va fi nevoie, se va rezolva, zise Norris. De ce-ţi faci griji?

Baley îşi imagină un Pământ care ar fi beneficiat de energie nelimitată. Populaţia ar fi putut continua să sporească. Fermele de enzime s-ar fi extins, iar culturile hidroponice s-ar fi intensificat. Energia era singura resursă indispensabilă. Minereurile puteau fi aduse din asteroizii nelocuiţi ai Sistemului Solar, iar dacă apa ar fi constituit vreodată o problemă, putea fi transportată de la sateliţii lui Jupiter. Ce naiba, chiar şi oceanele terestre puteau fi îngheţate şi ridicate pe orbită ca sateliţi de gheaţă! Acolo ar fi fost permanent la îndemână, gata de utilizat, iar fostele platforme oceanice s-ar fi transformat în suprafeţe de uscat ce puteau fi exploatate şi populate. Până şi carbonul şi oxigenul puteau fi păstrate în concentraţiile dorite pe Pământ, prin utilizarea atmosferei de metan a lui Titan[4] şi a oxigenului îngheţat de pe Umbriel[5].