— Pe autostradă? tresări Jessie. Nu, Lije!

Bărbatul căută să vorbească pe un ton cât mai liniştitor:

— Jessie, nu trebuie să fii superstiţioasă. Pe expres nu poţi merge în halul în care eşti acum. Fii fată cuminte şi calmează-te, altfel nu vom putea traversa nici sala comună. O să-ţi aduc nişte apă.

Ea îşi şterse faţa cu o batistă umedă şi constată cu tristeţe:

— Vai, mi s-a luat tot fardul!

— Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta, o linişti Baley. Daneel, ce s-aude cu maşina?

— Ne aşteaptă, partenere Elijah.

— Haide, Jessie.

— Stai! Stai puţin, Lije. Trebuie să-mi aranjez cumva faţa.

— Nu mai contează acum.

Ea însă se împotrivi.

— Te rog! Nu pot trece în felul ăsta prin sala comună. Nu va dura nici o secundă.

Bărbatul şi robotul aşteptară — Baley încleştând şi descleştând convulsiv pumnii, iar R. Daneel impasibil.

Jessie îşi răscoli prin poşetă în căutarea instrumentelor necesare. (Cândva, Baley declarase cu solemnitate că dacă exista vreun obiect care să fi rezistat progresului tehnologic încă din timpurile medievale, acela nu putea fi decât poşeta femeilor. Nici chiar înlocuirea cataramelor metalice cu închizători magnetice nu avusese succes.) Jessie scoase o oglinjoară şi cosmetitrusa argintie pe care Baley i-o cumpărase la aniversarea ei, cu trei ani în urmă.

Cosmetitrusa avea câteva orificii şi femeia le folosi pe rând. Toate, cu excepţia sprayului final, erau invizibile. Le întrebuinţă cu acea delicateţe a controlului şi fineţe a atingerii care păreau să fie înnăscute la femei, chiar şi în momentele de maximă tulburare.

Mai întâi fondul de ten subţire şi uniform, care camuflă asperităţile şi lucirile pielii, lăsând în urmă nuanţa vag aurie despre care Jessie învăţase din experienţă îndelungată că era cea mai potrivită pentru culorile naturale ale părului şi ochilor ei. Apoi o uşoară atingere cu bronz pe frunte şi bărbie, puţin roşu pe ambii obraji, estompându-se treptat spre articulaţia maxilarului, şi albastru delicat pe pleoapele superioare şi în lungul lobilor urechilor. În cele din urmă, aplicarea de roşu-aprins şi neted pe buze. Această operaţie implicase singurul spray vizibil — o ceaţă rozalie care sclipi fluid în aer, dar se uscă şi-şi intensifică culoarea în contact cu buzele.

— Aşa, făcu Jessie atingându-şi cu mişcări scurte părul şi părând foarte satisfăcută, cred că asta a fost tot.

Procesul durase mai mult decât secunda invocată, dar mai puţin de cincisprezece secunde, totuşi lui Baley i se păruse interminabil.

— Haide, spuse el.

Femeia de abia avu timp să bage cosmetitrusa în poşetă, înainte de a fi împinsă pe uşă.

Liniştea stranie a autostrăzii se întindea apăsătoare în ambele părţi.

— Dă-i drumul, Jessie, spuse Baley.

Impasibilitatea ce acoperise chipul femeii din clipa în care părăsiseră cabinetul comisarului arătă primele fisuri. Se uită la soţul ei şi apoi la Daneel într-o tăcere neajutorată.

— Povesteşte, Jessie, urmă Baley. Te rog! Ai comis vreo crimă? O crimă reală?

— O crimă?

Scutură neînţelegător din cap.

— Uşurel. Fără istericale. Răspunde doar prin da sau nu. Ai… — Baley ezită o clipă — ucis pe cineva?

Expresia de pe faţa lui Jessie se transformă brusc în indignare.

— Lije!

— Da, sau nu, Jessie?

— Nu, sigur că nu.

Ghemul apăsător din stomacul lui Baley se relaxă considerabil.

— Ai furat ceva? Ai falsificat date despre raţii? Ai atacat pe cineva? Ai distrus proprietatea publică? Vorbeşte, Jessie!

— N-am făcut nimic… nimic special. Nici nu m-am gândit la aşa ceva. Privi peste umăr: Lije, chiar trebuie să stăm aici?

— Nu ne vom clinti până nu terminăm. S-o luăm de la început. Din ce motiv ai venit la birou?

Peste capul plecat al femeii, ochii detectivului îi întâlniră pe ai lui R. Daneel.

Jessie începu să vorbească cu glas scăzut, care câştigă treptat în forţă şi siguranţă.

— Este vorba despre medievalişti, tu ştii, Lije. Îi auzi vorbind peste tot. Chiar şi înainte era aşa, pe când eram asistentă dietetician. Ţi-o aminteşti pe Elizabeth Thornbowe? Era medievalistă. Vorbea întruna despre faptul că toate necazurile noastre se datorează Oraşului şi că lucrurile mergeau mai bine înainte să fi apărut Oraşul.

Eu o întrebam ce o făcea să fie aşa de sigură, mai ales după ce ne-am cunoscut noi doi, Lije — mai ţii minte cum obişnuiam să stăm de vorbă? -, iar ea îmi cita din pliantele-bobine peste care dai la tot pasul. Ştii şi tu, de exemplu Ruşinea Oraşelor de individul acela… am uitat cum îl cheamă…

— Ogrinsky, completă absent Baley.

— Aşa… numai că, în majoritate, celelalte erau mult mai slabe. După aceea, când m-am măritat cu tine, Lizzy a devenit sarcastică şi-mi zicea: „Acum, după ce-ai luat un poliţai, cred c-o să fii o adevărată femeie de Oraş”. După aceea, treptat, n-a prea mai vorbit cu mine, eu am părăsit slujba, şi asta a fost tot. Cred că multe dintre lucrurile pe care obişnuia să mi le spună erau doar ca să mă şocheze, sau ca s-o facă pe ea să pară un personaj misterios şi romantic… Era fată bătrână, ştii, nu voia să se mărite niciodată. Mulţi medievalişti nu-şi găsesc locul, într-un fel sau altul, în lumea noastră. Lije, mai ţii minte cum ai spus tu, odată, că uneori oamenii confundă lipsurile lor cu ale societăţii şi vor să schimbe Oraşul fiindcă nu ştiu cum să se schimbe pe ei înşişi?

Baley îşi amintea, dar remarca aceea i se părea acum insolentă şi superficială.

— Revino la subiect, Jessie, spuse el cu blândeţe.

— Oricum, continuă ea, Lizzy zicea mereu că va veni o zi când oamenii vor trebui să acţioneze uniţi. Mai zicea că vina aparţine numai spaţialilor, fiindcă ei vor să păstreze Pământul slab şi decadent. Ăsta era unul dintre cuvintele ei favorite: „decadent”. Se uita la meniurile pe care le pregăteam pentru săptămâna viitoare şi pufnea: „Decadent, decadent”. Jane Myers obişnuia s-o imite în bucătărie şi muream de râs. Elizabeth mai zicea că într-o bună zi vom evada din Oraşe, vom reveni la sol şi vom rezolva afacerile cu spaţialii, care încearcă să ne lege pe vecie de Oraşe, băgându-ne roboţii pe gât. Atât doar că ea nu le spunea niciodată „roboţi”, ci „maşini monstruoase fără suflet”… scuză-mă, Daneel.

— Nu cunosc semnificaţia adjectivelor pe care le-ai utilizat, Jessie, dar oricum, te scuz. Te rog, continuă.

Baley se foi nemulţumit. Acela era felul de a fi al lui Jessie. Nici o urgenţă, nici o criză n-o putea determina să relateze o întâmplare altfel decât în modul ei ocolit.

— Elizabeth, urmă Jessie, se exprima mereu de parcă ar fi făcut parte dintr-o organizaţie foarte mare. Spunea: „La ultima întrunire…”, apoi se oprea şi mă privea cumva pe jumătate mândră şi pe jumătate speriată, ca şi cum pe de o parte ar fi vrut ca eu să-i pun întrebări şi în felul acesta să pară importantă, dar pe de altă parte se temea să nu-i pricinuiesc necazuri. Desigur, n-am întrebat-o niciodată. Nu voiam să-i ofer satisfacţia asta. Oricum, Lije, după ce m-am măritat cu tine, totul s-a terminat, până…

Se opri.

— Continuă, Jessie, zise Baley.

— Mai ţii minte cearta pe care am avut-o? Mă refer la cea despre Izabela.

— Ce-i cu ea?

Detectivul avu nevoie de vreo două secunde ca să-şi amintească faptul că acela era prenumele întreg al lui Jessie şi că nu constituia o referire la altă femeie.

Se întoarse spre R. Daneel, oferind în mod reflex şi justificativ o explicaţie.

— Numele întreg al lui Jessie este Jezebel, dar ei nu-i place şi nu-l foloseşte.

R. Daneel încuviinţă cu gravitate din cap şi Baley se gândi: „Sfinte Iosafat, de ce trebuie să-mi fac griji despre el?”

— Pe mine m-a tulburat mult, Lije, spuse Jessie. Realmente m-a tulburat. Cred că era o prostie din partea mea, dar mă gândeam întruna la cuvintele tale. Mai ţii minte? Că Izabela era de fapt o femeie conservatoare, care lupta pentru tradiţiile strămoşilor ei, împotrivindu-se obiceiurilor stranii aduse de noii veniţi. La urma urmelor, eu însămi eram Izabela şi dintotdeauna…