Tăcu, căutându-şi cuvintele, iar Baley o ajută:

— Te-ai identificat cu ea?

— Da, aprobă femeia apoi clătină din cap aproape imediat şi-şi feri ochii. Desigur, nu complet şi nici literal, ci, mai degrabă, aşa cum credeam că a fost ea. De fapt, eu nu eram aşa.

— Ştiu toate astea, Jessie, nu fi prostuţă.

— Mă gândeam totuşi mult la ea şi, cumva, am ajuns să-mi spun că situaţia din prezent este la fel ca pe timpuri. Vreau să zic că noi, pământenii, avem tradiţiile noastre vechi, pe când spaţialii vin cu tot soiul de chestii noi şi încearcă să le încurajeze pe cele pe care ne chinuim să le implementăm, aşa că poate că medievaliştii aveau dreptate. Poate că ar fi trebuit să revenim la tradiţiile noastre vechi şi bune. De aceea am căutat-o pe Elizabeth.

— Continuă.

— Ea mi-a zis că habar n-avea despre ce vorbeam şi, în plus, eram soţie de poliţai. I-am replicat că n-avea nici o legătură cu asta şi în cele din urmă a spus că, bine, va discuta cu cineva, iar peste o lună a venit la mine şi mi-a zis că era în regulă, iar de atunci m-am alăturat lor şi am participat la întruniri.

— Şi nu mi-ai spus niciodată…, o privi trist Baley. Glasul lui Jessie tremură:

— Îmi pare rău, Lije.

— Faptul că-ţi pare rău nu rezolvă cu nimic lucrurile. Vreau să ştiu însă despre întruniri. În primul rând, unde se ţineau?

Detectivul era cuprins de un val de detaşare, un fel de amorţire a emoţiilor. Acum era limpede că tot ce încercase să nu creadă era perfect adevărat. Dintr-un anumit punct de vedere, se simţea uşurat că nesiguranţa îi pierise.

— Aici, jos, răspunse Jessie.

— „Aici, jos”? Adică, în locul ăsta? Ce vrei să spui?

— Nu chiar în locul ăsta, dar pe autostrăzi. De aceea n-am vrut să coborâm acum. Era un loc excelent pentru întâlniri. Ne adunam…

— Câţi?

— Nu ştiu exact. Şaizeci-şaptezeci… Eram doar un fel de filială locală. Aveam scaune pliante, bufet, şi cineva ţinea un discurs, de cele mai multe ori despre viaţa minunată din trecut şi despre felul în care vom scăpa de monştri, adică de roboţi şi de spaţiali. De fapt, discursurile erau cam plictisitoare, fiindcă spuneau toate cam aceleaşi lucruri. Pur şi simplu, trebuia să le îndurăm. Cel mai important însă era sentimentul plăcut de a ne aduna laolaltă şi a ne simţi importanţi. Făceam jurăminte şi aveam semnale secrete, cu care să ne salutăm în locurile publice.

— N-aţi fost niciodată întrerupţi? N-a trecut nici o maşină de poliţie sau de pompieri?

— Nu. Niciodată.

— Nu este ceva neobişnuit, Elijah? interveni R. Daneel.

— Poate că nu, răspunse Baley gânditor. Există unele pasaje laterale care practic nu sunt utilizate niciodată, dar nu-i deloc simplu să le găseşti. Asta-i tot ce făceaţi la întruniri, Jessie? Ţineaţi discursuri şi vă jucaţi de-a conspiratorii?

— Da, asta era tot. Uneori mai şi cântam. Şi, bineînţeles, mân cam. Nu mare lucru. De obicei, aveam sandvişuri şi sucuri.

— În cazul ăsta, spuse aproape brutal Baley, ce te nelinişteşte?

Jessie se înfioră.

— Eşti furios.

— Te rog, făcu bărbatul cu o răbdare de fier, răspunde-mi la întrebare. Dacă totul a fost atât de inofensiv pe cât îl prezinţi, de ce ai fost atât de panicată în ultimele treizeci şi şase de ore?

— Am crezut că-ţi vor face rău, Lije. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce te comporţi ca şi cum n-ai înţelege? Ţi-am explicat doar!

— Nu, nu mi-ai explicat. Nu încă. Mi-ai povestit că faci parte dintr-o mică societate secretă, inofensivă, unde se servesc prăjiturele şi cafea. N-aţi făcut niciodată demonstraţii făţişe? N-aţi distrus roboţi? N-aţi declanşat răzmeriţe? N-aţi ucis oameni?

— Niciodată Lije, n-aş fi făcut nimic din toate astea. N-aş fi rămas cu ei, dacă ar fi încercat aşa ceva.

— Ei bine, atunci de ce ai spus că ai făcut ceva îngrozitor? De ce te aştepţi să fii trimisă la închisoare?

— Păi… Păi, ei obişnuiau să vorbească despre ziua când vor supune guvernanţii la presiuni. Deocamdată, ne organizam şi după aceea aveau să urmeze greve generale şi încetări ale lucrului. Puteam sili conducerea să interzică toţi roboţii şi să-i facă pe spaţiali să plece acolo de unde veniseră. Mie mi se părea că sunt numai vorbe în vânt, până când a început chestia asta — mă refer la tine şi Daneel. Atunci s-a declarat: „Acum vom intra în acţiune” şi „Vom oferi un exemplu prin intermediul lor şi vom stopa imediat invazia roboţilor”. Se discuta despre asta chiar în Personal, fără să se ştie despre cine era vorba. Eu însă am ştiut că-i vorba despre tine. Imediat am ştiut.

Glasul i se frânse. Baley se înmuie.

— Haide, Jessie. N-a fost, de fapt, nimic. Doar vorbe. Vezi şi singură că nu s-a întâmplat nimic.

— Am fost atât de spe… spe… speriată. Şi m-am gândit că şi eu fac parte din asta. Dacă vor urma crime şi distrugeri, tu ai putea fi ucis, şi Bentley, şi, cumva, ar fi fost vi… vina mea, pentru c-am participat la aşa ceva şi ar trebui să fiu trimisă la închisoare.

Detectivul aşteptă să-şi potolească suspinele. O cuprinse cu braţul după umeri şi se uită cu buzele strânse spre R. Daneel, care-l privea calm.

— Jessie, spuse Baley, vreau acum să te gândeşti cu atenţie şi să-mi spui cine conducea grupul vostru.

Femeia se mai liniştise şi-şi tampona colţurile ochilor cu batista.

— Şeful era un bărbat, Joseph Klemin, dar presupun că el nu era de fapt vioara întâi. N-avea mai mult de 1,62 m înălţime şi cred că era realmente ţinut sub papuc la el acasă. Nu cred c-ar putea face rău cuiva. N-o să-l arestezi, nu-i aşa, Lije? N-o să-l arestezi, pentru că l-am deconspirat eu?

Jessie părea neliniştită de propria ei vinovăţie.

— Deocamdată n-o să arestez pe nimeni. Klemin cum îşi primea instrucţiunile?

— Nu ştiu.

— La întâlnirile voastre nu participau şi străini? înţelegi la ce mă refer — barosani din Cartierul General Central?

— Uneori veneau străini, ca să ţină discursuri, dar nu prea des, de cel mult două ori pe an.

— Îţi mai aminteşti vreun nume?

— Nu. Întotdeauna erau prezentaţi ca „unul dintre noi” sau „un prieten din Jackson Heights”, ori altfel.

— Am înţeles. Daneel?

— Da, Elijah.

— Descrie persoanele pe care crezi că le-ai identificat. Vom vedea dacă Jessie le poate recunoaşte.

R. Daneel parcurse lista cu o exactitate riguroasă. Jessie ascultă cu o expresie uluită pe măsură ce categoriile de caracteristici fizice se prelungeau şi clătină din cap tot mai fermă.

— Zadarnic, zadarnic! plânse ea. Cum să-mi amintesc? Nu-mi pot aminti pe nici unul dintre ei. Nu pot…

Se opri şi căzu pe gânduri, apoi întrebă:

— Ai spus că unul dintre ei este fermier de enzime?

— Francis Clousarr, răspunse R. Daneel, lucrează la „New York Enzime”.

— Îmi aduc aminte că, odată, când a vorbit un invitat, eu am stat întâmplător în primul rând şi, ocazional, dinspre el venea un iz — dar nu mai mult de un iz — de enzime brute. Înţelegi ce vreau să spun? Singurul motiv pentru care-mi amintesc este că în ziua aceea nu mă simţeam prea bine cu stomacul şi mirosul mă deranja destul de tare. A trebuit să mă ridic şi să mă mut mai în spate şi, desigur, n-am putut să explic despre ce era vorba. A fost foarte stânjenitor. Poate că el este bărbatul la care vă referiţi. La urma urmelor, când lucrezi toată ziua cu enzime, mirosul ajunge să-ţi intre în haine.

Strâmbă din nas.

— Nu mai ţii minte cum arăta? întrebă Baley.

— Nu, răspunse ea ferm.

— În regulă, atunci. Uite cum stă treaba, Jessie. O să te duc la maică-ta. Bentley va sta cu tine şi nici unul dintre voi nu va părăsi Secţiunea. Ben poate să nu se ducă la şcoală şi voi aranja ca mesele să vă fie aduse în apartament, iar coridoarele din jur să fie supravegheate de poliţie.

— Şi tu? tremură Jessie.

— Eu nu voi fi în primejdie.

— Cât timp va dura asta?

— Nu ştiu. Poate doar o zi sau două. Cuvintele nu-i sunară convingător nici lui însuşi.